Episodul II
Dar gustul lui Iorga – despre care vorbeam la sfârşitul episodului de săptămâna trecută – se dovedeşte cenzurat de prejudecăţi. E şi el ideologie: „În sfârşit, la margine, se ridică o lungă clădire roşiatecă-gălbuie, cu faţada străbătută de multe fereşti, cu zimţi şi crestături sus. Nimănui nu i-ar trece prin minte la ce slujeşte anume această greoaie grămădire, fără gust: stilul gotic al unor amănunte se împerechează ciudat cu cel palestinian al altora, aşa încât e de fapt un stil… sinagogic”. E „palatul mitropolitului”, spune Iorga, surprins neplăcut, fără să precizeze însă că tot aici e şi universitatea. Că aceasta e chiar Universitatea.
Viaţa adevărată nu reiese însă din evocarea lui Iorga (oricât am putea-o descoperi din spatele cuvintelor lui), ci mai ales din ultimele pagini ale câtorva periodice. Aici, însoţite uneori de imagini relevante, în chenare de tot felul, cu caractere grafice menite să pună în evidenţă esenţialul, pulsează spiritul unei lumi care îşi cerea dreptul la existenţă. „Criză teribilă, monşer!”, ar spune Caragiale, căci despre criză era, fireşte, vorba, din moment ce ţăranii plecau peste Ocean, de unde trimiteau epistole disperate. Una e publicată în „Apărarea Naţională”, în care se scria la un moment dat că „astăzi (…), un neam întreg, schingiuit de străini, părăsit şi înşelat de ai săi, se zvârcoleşte în mizerie şi ori îşi ia lumea în cap, apucând drumul spre noua ţară a făgăduinţei, depărtata Canada, ori piere acasă la dânsul, sugrumat de vampirii în piele de om” („Dirigenţa rediviva”, „Apărarea Naţională”, An II, nr. 11, 10 faur 1907, p.2). În scrisoarea trimisă din Canada şi publicată în „Apărarea Naţională” (An II, nr. 60-61, 25 august 1907, p. 2-3), Vasile Lazar, din Winipeg (e suficient să cauţi pe un motor de căutare precum Google numele Lazar Winipeg ca să înţelegi că e plin oraşul de azi de urmaşii lui, se pare), preciza, printre altele: „Toate mâncărurile sunt făcute numai cu zăhar. Acră mâncare nu mai vezi. Ce folos că vezi pe masă fel de fel de dulceţuri, de miere şi zăhar dacă la inima-i tot amar. Prin zece ceasuri ce trebuie să lucrezi pe zi nu poţi vedea nimic de sudoare ce-ţi curge în ochi. Eu am fost un prost ca am venit aici la Canada” („O scrisoare din Canada”, „Apărarea Naţională”, nr. 60-61, 25 august 1907, p. 3).
Scrise în româneşte, reclamele şi anunţurile publicitare se adresau, fireşte, românilor. După Nistor, în 1913, Cernăuţii urbani aveau 87.128 de locuitori (cu tot cu cei rurali, ar fi fost 104.016), dintre care abia 13.440 erau români. În 1905, Iorga crede că Cernăuţii aveau vreo 60.000, două treimi fiind evrei. Oricât de volatile vor fi fiind datele, câţi dintre românii din Cernăuţi şi din împrejurimi vor fi dat curs bogatelor oferte la care nici nu jinduiau? În tot cazul, pe ultimele pagini ale „Apărării Naţionale”, se purta o bătălie pentru buzunarele lor. Deşi bănuim că foarte puţini, majoritatea privind prin vitrine precum fetiţa cu chibriturile, Cernăuţii erau un oraş în care pulsa civilizaţia sclipitoare. Să plonjăm pentru câteva momente în paginile „Apărării Naţionale”, oglinda în care înoată oameni, iniţiative, afaceri. Un aer straniu proiectează totul în iluzie.
Pe strada Primăriei, la nr. 4, Josely şi Müller au o drogherie care comercializează pastă de dinţi. Cum îi vor fi convins redactorii „Apărării Naţionale” să-şi facă reclamă în paginile sale încă din primul număr? E deja un spaţiu utopic, căci „posibilitatea este dată tuturora a obţine cei mai frumoşi dinţi, cei mai albi şi cei mai sănătoşi prin întrebuinţarea Matador”, care e „cel mai bun şi cel mai recomandabil mijloc pentru curăţirea dinţilor”. Crema Matador „se capătă în tot locul în tube a 30 şi 50 bani”, iar pasta Matador, „în sticle a 1 cor.[oane]”, oferindu-se posibilitatea unui tub „de probă gratis”. Tot din primul număr, suntem în octombrie 1906, Emil Blaim „are onoarea” să se adreseze publicului, aducându-i la cunoştinţă „cu destinsă stimă” că în timpul ultim şi-a restaurat cu totul localul, o „prăvălie de mezeluri din Strada Domnească nr. 12”, „asigurând astfel onoraţilor oaspeţi toate comodităţile. Lumină electrică. Încăperi mari. Cel mai mic asortiment de caşcavaluri şi brânzeturi. Ceaiuri veritabile ruseşti. Sticle originale de vinuri roşe şi albe veritabile de Rin şi Bordeaux. Pururea şuncă proaspătă de Praga”. Sotto voce: Vorbim astăzi de globalizare? (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Universitatea „Ştefan cel Mare”
Comentarii