Prohodul Maicii Domnului este o slujbă din cadrul Utreniei praznicului Adormirii Maicii Domnului, prin care se cinsteşte sau se comemorează moartea, îngroparea, învierea şi mutarea la viaţa veşnică a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sărbătoarea, recunoscută şi prin apelativul „Paştile Născătoarei”, este indestructibil ancorată în taina naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Fecioara Maria, dar şi în modul în care Ortodoxia stabileşte o conexiune de o importanţă capitală între taina morţii şi mutării la viaţa veşnică a Maicii Domnului şi taina morţii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, exprimată chiar în catrenul de debut al slujbei Prohodului: „În mormânt, Viaţă, / Pus ai fost, Hristoase, / Şi-a vieţii Maică-acum intră în mormânt / Şi se mută la viaţa cea de sus” (I, 1).
Transpusă în versuri simple, uşoare, sub forma unei poezii liturgice, slujba redă, într-o succesiune de tablouri criante, intense, din ale cărei ecouri răzbate o teologie adâncă, exprimată în cuvinte simple, neornate inutil, evenimentele premergătoare şi conexe acestui fapt istoric de mare însemnătate pentru creştinătate. Ecourile care răzbat din versurile acestei slujbe revelează, din punct de vedere teologic, interdependenţa puternică, vie, dintre taina lui Hristos şi taina Fecioarei Maria. Taina Lui este, de fapt, taina ei.
Prohodul, o creaţie teologico-literară a secolului al XVI-lea, alcătuit de profesorul Manuel Corinteanul, fost profesor la Şcoala patriarhală din Constantinopol, trecut la Domnul în 1530, tradus la noi de Ioan Prale Moldoveanul, pe la 1810, este împărţit în trei stări sau grupe, inegale ca număr de strofe. Grupa sau starea întâi cuprinde 77 de strofe, a doua 63, iar a treia 48, prima strofă din fiecare stare repetându-se la sfârşitul acesteia. Fiecare strofă este precedată de câte un stih din Psalmul 118, dar care nu se citeşte în timpul cântării şi nici nu se cântă, tocmai pentru ca să nu se îngreuneze cântarea. Strofele Prohodului nu au o logică a expunerii, ci sunt un fel de ţâşniri spontane ale sufletului autorului.
Melosul Prohodului surprinde durerea momentului, exprimată prin însăşi linia sa melodică: primele două stări se cântă pe glasul 5, iar a treia pe glasul 3.
Sigur, cântarea are în sine şi o notă de optimism şi de bucurie, fiind vorba despre o moarte întru înviere: „Şi a vieţii Maică — acum intră în mormânt / Şi se mută la viaţa cea de sus” (I, 1-2). Troparul surprinde mutarea Fecioarei la viaţă prin însăşi raţiunea de a fi Maica Vieţii.
Cele trei stări sunt constituite din tablouri succesive ce evocă momente care se raportează la evenimentele istorice petrecute în preajma adormirii Maicii Domnului, iar paleta celor 191 de catrene enumeră raţiunile pentru care Maica Domnului trebuie preacinstită.
Raportul cu Fiul lui Dumnezeu îi conferă aceste drepturi, ea fiind cea prin intermediul căreia pământul Îl primeşte ca locuitor pe Însuşi Dumnezeu, pe Omul cel Nou, pe Stăpânul Cerului – „Tu născând Viaţa, / Pe a tot-Dumnezeu […] şi viaţa schimbând-o…” (I, 2) – şi cea care a însumat şi concretizat în istoria umanităţii dezideratul de reintrare în comuniune cu Dumnezeu a întregului pământ, a tuturor oamenilor: „Certaţi cu Dumnezeu / Ne-am împăcat / Întru tine, Născătoare de Dumnezeu” (I, 53).
Unicitatea ei rezidă din faptul că este reprezentarea şi continuitatea umanităţii vechi (Fiul Mariei aparţinând genealogic neamului lui David, al lui Avraam, al lui Adam), dar şi răsturnarea acestei continuităţi printr-o naştere nouă, excepţională, „fără prihănire” (I, 5) a „noului Adam” (I, 6). Ea este unică într-un mod eminent, iar versurile Prohodului dau mărturie în acest sens: „neamurile ai întrecut” (I, 9), a fost „mutată negrăit de pe pământ” (I, 20), „Viaţa lumii născu” (I, 29), „Din curate sângiuiri / Luând trup Hristos” (I, 60), „[…] ai născut pe Împăratul cerurilor” (II, 12), „[…] Cuvântul […] din tine, Pruncă, / Se născuse fără ispită de bărbat” (II, 56), „Fără de sămânţă / Născând Viaţa lumii” (III, 32), „Firea cea de om / Întreci, de Dumnezeu Născătoare, / Căci fecioară ai rămas după naştere” (II, 58) etc.
Poziţia unică a Fecioarei Maria e conferită nu doar prin expresiile laudative „Preasfântă, nenuntită, Născătoare” (I, 68), „Nentinată Maică” (II, 38) şi „Tu între femei / Întrecut-ai hotarele firii, / Căci tu singură-ai avut adormirea ta, / Mai slăvită decât orice muritor” (II, 28), ci şi de calitatea ei, exprimată în termenii unui paradox, de Parthenometer: „C-ai purtat pe Dumnezeu cel neîncăput / Ce în tine-a încăpea a primit” (I, 76), „ […] născând Viaţa / şi […] Biruind legea firii” (III, 16). Ontologic, ea a reuşit să cuprindă în adâncurile ei Necuprinsul.
Tot în termeni antinomici este redată mutarea, adormirea ei şi în următoarele versuri: „[…] cea care Viaţa lumii născu / Morţii celei fireşti părtaşă s-a făcut” (I, 29) şi reluate în: „Mutatu-te-ai de jos / La viaţa cea de sus” (I, 33). Versurile concentrează ideea transfigurării mormântului ce cuprinde pe cea care este Izvorul Vieţii în scară către cer, în mijloc şi sens de urcuş duhovnicesc. Acesta reprezintă unul dintre paradoxurile centrale cu raportare la această sărbătoare a Maicii Domnului şi el rezultă din moartea şi înălţarea Mântuitorului Însuşi, căci El este trecere, Cel prin care şi în care omenirea trece de la moarte la viaţă. Adormirea Maicii Domnului nu face altceva decât să reafirme, să restabilească în aceleaşi coordonate locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi şi face ca mormântul să fie perceput ca poartă a raiului.
Sărbătoarea întăreşte menirea învierii, precum şi rolul avut în iconomia mântuirii, pentru care tot universul, lumea de la „Margini pânla margini” (I, 21), „Prea cucernici preoţi / Şi popor credincios” (I, 10), „Mulţime de pustnici, / Cete de cuvioşi / […] tineri şi fecioare, cu cei bătrâni” (I, 11), „soborul apostolesc” (I, 21), dar şi „domni ai lumii” (I, 12) împreună cu „Coruri de Arhangheli / Şi de Îngeri cete” (I, 22), „întreg soborul cel îngeresc” (I, 24) sau cu ale „muntelui saduri” (I, 15) îi datorează preacinstire.
Literatura ortodoxă cuprinde o gamă variată de relatări ce fac referire la moartea Maicii Domnului şi intrarea ei în viaţa cerească, o parte din ele întrevăzându-se pe parcursul versurilor. Astfel, atât sinaxarul din Minei, cât şi catrenele dezvăluie o serie din evenimentele petrecute la cinstita ei adormire: aflarea veştii mutării ei de la cele pământeşti prin Arhanghelul Gavriil (I, 14), bucuria Maicii la vestea revederii Fiului (I, 13), urcarea ei pe Muntele Măslinilor (I, 17), minunea petrecută aici, când copacii i s-au plecat înainte, ca nişte slugi însufleţite (I, 15), prezenţa stâlpării de finic prin care Arhanghelul Gavriil şi-a întărit spusele (I, 14), răpirea „de nori” a Apostolilor şi aducerea lor „prin văzduh” (II, 17-18).
Nu lipseşte nici relatarea referitoare la pedeapsa prin orbire a iudeilor celor ce au vrut să răstoarne patul pe care trupul Maicii era depus (III, 39-40), amputarea miraculoasă a mâinilor celui ce a vrut să ispitească puterea divină, dar şi minunea restabilirii condiţiei iniţiale prin credinţa şi pocăinţa lui (I, 35-36; II, 24), sau cea referitoare la închinăciunea lui Petru şi a lui Pavel (III, 27-28) pentru Preasfânta Fecioară, „vas ales” (II, 22).
Versurile „Strigăm toţi cinstitul / Glas al lui Gavriil, / Bucuria tuturor credincioşilor: / Bucurie fie-ţi, Maica Domnului” încorporează o imagistică aluzivă la evenimentul Bunei Vestiri şi la aceeaşi închinăciune primită din partea Arhanghelului. Laitmotivul decantat e bucuria; bucuria care trece la toată omenirea, o constantă spirituală omniprezentă în viaţa tuturor creştinilor. Simetria este de ordinul evidenţei, momentul acceptării venirii în lume a Fiului, a începutului vieţii Lui pământeşti şi plecarea Maicii la El, deci a sfârşitului vieţii ei pământeşti, au loc în cadrul aceloraşi cuvinte elogioase: „Bucură-te”.
Dacă imaginea Maicii Fecioare apare ca icoană a Bisericii care poartă în ea pe Hristos şi-L arată lumii, nu putem trece cu vederea nici cealaltă imagine a ei, din nou prezentată ca paradox, cea a primirii sufletului ei în mâinile Lui, evidenţiată de mai multe ori în text, însă în special în starea a doua, şi ilustrată de versurile „Prunc fiind Iisus, / Fiul Celui de sus / Se purta de preacuratele tale mâini, / Iar acuma El poartă-n mâini sufletul tău”.
Fiul lui Dumnezeu Care a fost ţinut în braţe de către Mama Sa când era copil este Cel ce primeşte acum duhul ei, în braţele Sale. Este gestul suprem de reciprocitate a iubirii.
Astăzi arhiereii şi preoţii, mulţimea pustnicilor şi cetele cuvioşilor, tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii, domnii şi dregătorii lumii sunt chemaţii să laude: „Strămutarea Împărătesei cerurilor, / Ce a născut pe Împăratul tuturor” (I, 12), închinând-se cinstitei sale mutări „De care îngerii s-au minunat” (I, 4). De asemenea suntem chemaţi împreună cu Apostolii, alături de coruri de arhangheli şi cete de îngeri, să o fericim pe Maica lui Hristos „Ca pe o rugătoare pururea pentru noi / Şi ca pe o solitoare pentru toţi” (I, 8), care fără prihană a zămislit pe Împăratul tuturor (I, 5, 1213). Aşadar, adormirea Maicii Domnului „închide uşa morţii, iar neantul este pecetluit cu pecetea Născătoarei de Dumnezeu”!
Prof. ANCA ARITON
Comentarii