VIII.Viena, 1873
Într-un episod anterior al Scenelor… încheiam, alături de reporterul ad-hoc, prin exprimarea încrederii în viitorul social românesc al studenţilor de la Viena. Anii care au urmat ne-au dat dreptate, pentru că întâlnirile social-culturale, cu sprijinul serios al comunităţii româneşti din capitala Imperiului, dar şi cu obolul a numeroşi cetăţeni din teritoriile locuite de români (Banat, Bucovina, Transilvania, Oltenia, Muntenia), s-au diversificat, în afara sărbătoririi Anului Nou apărând pe firmament şi măcar câte un bal (de primăvară), iar la adunările generale de sfârşit de an ale „României June” făcându-şi apariţia şi invitaţi de marcă ai vieţii politice-sociale-culturale româneşti (obicei cu mai veche tradiţie, în mediul vienez).
Trecem rapid peste câteva dintre aceste întâlniri de suflet, pentru a poposi în primăvara anului 1873, atunci când se reuşeşte – cu aprobarea autorităţilor, evident, fără de care nu se mişca un pai pe teritoriile Imperiului – deschiderea unui cabinet de lectură, „care are să servească ca centru de întrunire atât pentru românii din Viena, cât şi pentru toţi românii care, vizitând Viena, ar dori să convină cu conaţionalii lor”, a cărui „deschidere solemnă se va aranja în 3/15 mai a.c., cu care ocaziune se va serba şi memoria zilei de 3/15 mai 1848 şi se va ţine un parastas pentru regele munţilor, Eroul Iancu”. Anunţul publicat în „Gazeta Transilvaniei” la 3/21 aprilie, semnat de preşedintele Societăţii, doctorandul Ioan Pop, şi de secretarul, bine-cunoscutul de noi, pentru că a mai figurat în câteva Secvenţe…, Teodor V. Ştefanelli, „rămăşiţă” activă a grupului de organizatori ai Serbării de la Putna din 1871, de frumoasă memorie şi imbold pentru viitorime, mai conţinea şi rugămintea de a i se trimite, de către autorii români, cărţi care să îmbogăţească biblioteca.
(Simpatia nostru Ştefanelli activa de mai multă vreme în cadrul Societăţii, iar o probă o avem cu ocazia balului de anul nou, care a avut loc la hotelul „Victoria” – să menţionăm, aici, şi prezenţa „exotică” a lui N. Stamate, „demnul fiu al renumitului nostru poet din Basarabia” – în care îl găsim pe viitorul academician implicat şi în întreţinerea convivială a colegilor – aşa cum avea să o facă şi în anii următori – prin asumarea calităţii de „capelmaistru” al părţii a doua, neoficiale, a întâlnirii. Să urmărim relatarea de la faţa locului: „După cele serioase urmară cele glumeţe, şi societatea deveni tot mai animată. Comicul nostru, dl Chibici, şi secretarul d-sale Ştefaniu, dederă curs liber talentului lor escelinte, producând fel de fel de piese comice şi satirice, d. e. Împăratul Barbarossa, – Onisiu şi Eufrosina şi altele multe” – ne împărtăşeşte Victor Babeş, în „Albina” din 7/19 ian. 1873).
Proiectatul cabinet de lectură, însoţit şi de o bibliotecă, deschise zilnic între orele 9-20, în care se puteau găsi, la un moment dat „mai toate jurnalele române din România liberă – cât şi toate din Ungaria şi Transilvania, afară de Telegraful român din Sibiiu”, avea menirea de a oferi un punct de sprijin atât studenţilor, cât şi românilor aflaţi în trecere prin Viena. Aceiaşi conducători ai Societăţii precizau, la sfârşitul lunii iunie: „Beneficiile ce le poate trage fiecare călător cercetând acest local aflăm de superfluu a le înşira aici; ajungă că, depărtat fiind călătorul din patrie, poate afla aici, din jurnalele române, ce s-a mai întâmplat în absenţa sa şi poate a se întâlni cu cunoscuţii săi ce se află în Viena. Fiecărui călător – plecând din patrie şi neştiind la ce otel va afla adăpost – i se pot adresa epistolele sau telegramele la acest local, unde le va afla sigur”. Mai mult, într-una din cele 4 (sau 6 – informaţiile diferă) încăperi ale sediului din str. Marocanilor (Marokkanergasse) nr. 8 se puteau adăposti şi câţiva studioşi cu resurse financiare limitate, iar pentru vizitatori s-au dat îndrumări detaliate: „Localul cabinetului se află în strada Marocanilor nr. 8, cum treci din cetate preste parc pre la salonul de cură pre piaţa de fân cătră Belvedere, cam pre acea linie unde a şezut de pia memorie neobositul şi fără păreche ajutător I. Maiorescu, ce fu conducător fără plată, patronul şi tata tinerimii la timpul său!!!”.
Balul naţional de la 15 martie, care avea de scop strângerea de fonduri pentru deschiderea cabinetului de lectură, a fost organizat în saloanele de la „Grand Hôtel” şi a beneficiat de patronajul câtorva doamne de sănătoasă sorginte română: Matilda Dumba, Maria Filisianu şi Elena Marenzeller, născută principesa Bibescu (le vom regăsi în aceeaşi postură, alături de altele, şi în anii ce vor urma), unul dintre comentatori notând: „Am numărat peste 100 de părechi în danţ, şi publicul era compus de elita societăţii celei mari. Au fost reprezentate mai toate ambasadele străine, dintre care bătea la ochi mai vârtos cea persică; şi guvernul împărătesc a avut unii reprezentanţi ai săi, măcar că el este în doliu”.
(Să mai facem o paranteză, pentru a enumera pe câţiva dintre generoşii ofertanţi de bani în sprijinul nobilului scop cultural – suntem îndatoraţi, pentru informaţie, bunului obicei al vremii, de a publica post factum bilanţul oricărei „conveniri” sociale – începând chiar cu obolul de 10 florini al primului ministru austriac, principele Auersperg, sau al directorul de poliţie Lemonier, apoi George de Metaxa, consulul grecesc, Mihai şi Teodor Dumba – aceştia trei din urmă fiecare cu 50 fl., Petru Gigartu din Craiova, Constanţa de Dunca-Schiau din Deva, şi cohorta bucovinenilor: Catinca de Giurgiuvanu, Alex. cavaler de Costin, Nicu caval. de Cîrste, bar. Alecu de Vasilco din Berhomet, Petru de Petrino, Georgiu şi Eudoxiu de Hurmuzachi, baron de Mustaţă din Sadagura, Mihai Pitei, Clementina de Catargiu, egumenul Putnei Ciupercovici, Leon Goian, I. Cosovici, Maca şi Cercesu, prin dl Ironim Munteanu din Suceava. Iar în lista cu nr. 151, cu care se însărcinase Dr. Ioan Volcinschi, mai găsim nume cunoscute: Modest de Grigorcea, bar. V. Capri, A. Sturza, Iancu cav. de Costin, M. caval. de Goian, M. Calinescu, J. Litviniuc, I. Drogli, Voronca şi Popescul).
În sfârşit, după atâtea ocolişuri: deschiderea festivă a cabinetului de lectură, în dimineaţa zilei de 3/15 mai, atunci când se împlineau 25 de ani de la momentul revoluţionar 1848. Atmosfera generală a avut un aer mult mai festiv, după cum am aflat deja, pentru că prezenţa prefectului de atunci Axente Sever în mijlocul studenţilor a dat o greutate aparte – politico-naţională – întregii desfăşurării, care a debutat cu un serviciu religios la biserica Santa Barbara „pentru odihna celor ce şi-au pierdut viaţa în luptă şi suferinţă”, în frunte cu eroul Avram Iancu, ocazie cu care corurile reunite al teologilor şi al „României June” au intonat Deşteaptă-te române. „După terminarea actului sacru, junimea toată a plecat la localitatea Cabinetului său de lectură”, unde preşedintele Societăţii, Ioan Pop, a ţinut o cuvântare, în care „cu multă măiestrie retorică şi nu cu mai puţină înţelepciune politică şi diplomatică” vorbi despre aniversarea adunării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, „despre Iancu şi soţii săi, cine au fost aceia şi ce am pierdut noi printr-înşii” – în concluzie: „vorbi franc şi liber despre toate câte se puteau vorbi în prezenţa unui comisar de poliţie!!”, „astfel încât pricepurăm cu toţii bine – şi cele ce ni le spuse expres, şi chiar cele ce – le tăcu, pentru ca să le ştim!”. S-au citit apoi telegramele de felicitare primite de la Pesta, Graz şi Berlin, iar apoi „se cântă în cor mândru un Cântec despre moartea lui Iancu, compus de dl Bumbac anume pentru acea serbătoare” (am spicuit din articolul lui Victor Babeş, apărut în „Albina” din 13/25 mai 1873).
Finalul, neoficial, a avut loc la Liesing, localitate din proximitatea Vienei (deschidere de drum pentru întâlniri ulterioare ale tinerilor „berbanţi”), unde cei 34-35 de inşi veniţi cu trenul au petrecut româneşte: supă, fripturi, prăjituri şi caş, cronicarul A. în „Gazeta Transilvaniei” din 9/21 remarcând „apetitul serbanţilor”, căci „Unii nu mâncaseră de seara, alţii din cealaltă zi de la amiază, 30 ore, nam plenus venter non studet libenter. Ei bine, ce ne pasă nouă dacă mănâncă cineva, cât şi când, îşi vor zice unii cetitori […]. Le răspund, ba da; pentru că scriitorul voi să îndrepte opiniunea, în care a rătăcit şi el, cum că tinerimea noastră de la universităţi şi academii şi alte institute de învăţământ trăieşte prea, prea bine, prea îmbuibată, şi e cam uşurică”. Axente Sever a închinat un pahar „pentru urzitorii, fundatorii şi membrii cabinetului de lectură, lăudându-i pentru binevenita serbare”, încheind cu precizarea „că această zi ar trebui să o serbeze toată monarhia austriacă, chiar şi ungurii, pentru că e ziua în care înălţatul împărat, de voie de nevoie, a sancţionat legea pentru o cameră reprezentativă, ai cărei membri să fie aleşi din popor cu maioritate de voturi – cu un cuvânt, a sancţionat constituţiunea”.
Dar asupra acestei „escapade”, bine mobilată cu studenţi bucovineni, merită să revenim.
Comentarii