Regimul comunist a fost departe de a iubi Bucovina – fireşte, e vorba de partea ei rămasă între hotarele statului român. Asta poate că în virtutea unei tradiţii interbelice sau numai a unei simple nepăsări dâmboviţene, dar cauzele posibile sunt numeroase şi diverse, ca şi motivele de natură să susţină constatarea.
În ce-i priveşte pe comunişti, probabil că a fost vorba în primul rând de o lipsă de încredere în localnici – determinată de profilul psiho-cultural al acestora construit în timp, mai puţin balcanic şi răsăritean decât la Bucureşti, şi de considerarea frustrărilor prin care românii din nordul Moldovei aveau de trecut. În orice caz, cei câţiva bucovineni ocupanţi ai unor poziţii centrale şi chiar la vârful ierarhiei regimului, precum Emil Bodnăraş şi Lothar Rădăceanu, nu sunt aici decât aparent contraargumente. Provenienţa lor, cu tot ceea ce aceasta putea să le impună, s-a vărsat şi s-a dizolvat în aventura vieţii lor personale şi semnele de diferite feluri pe care unii le-au dat, mai slabe sau mai consistente, şi care au putut trece drept dovezi de dor de acasă ori de grijă pentru acasă n-au fost propriu-zis lipiri afectuoase de sânul pământului natal, ci zvârcoliri în colivia complexului, slăbiciuni nostalgice târzii şi inutile patriei ori chiar şi, ici şi colo, participări la decizia favorabilă baştinii, ceea ce însă developează mai curând poza care evidenţiază reţinerea regimului faţă de Bucovina şi abia mai târziu şi relativ imaginea unor succese în sensul în discuţie ale activiştilor comunişti bucovineni ajunşi la centru.
Nici faptul că Suceava s-a mărit în cinci decenii de circa zece ori nu este un contraargument. Pentru o explicaţie validă în această privinţă e nevoie să se atragă în discuţie fapte de felul comparaţiei şi relaţiei Sucevei cu Botoşanii, Fălticenii şi Cernăuţii şi, de asemeni ori chiar înaintea acestora, de ordin ideologic – din zona nevoii regimului de centre muncitoreşti nume-roase şi puternice cu orice preţ, precum şi, ulterior şi pe acest fond, de substanţă etnică naţională pregnantă. Chiar strălucirea istorică putea fi ignorată în reprezentarea bolşevică a locului – dovadă fiind existenţa variantei de regiune cu reşedinţa la Câmpulung Moldovenesc, asupra căreia se va fi revenit dintr-un considerent de pragmatism ideologic: Suceava stă pe o răscruce de drumuri, e dechisă în mai multe înţelesuri şi, precum s-a probat, real aptă să coaguleze nu chiar o comunitate, ci mai curând un conglomerat urban muncitoresc.
Realitatea acestei rezerve se ilustrează bine în imaginea pe care i-o face zonei organul central de presă al partidului unic, Scânteia. Există în chestiune evoluţii, variaţii, accente, se înţelege – fără însă ca fondul să sufere schimbări radicale (cu excepţia, poate, a ultimilor din anii ’80, când ceva nou care merită atenţie pare să se întâmple). Dar cel puţin pentru, cu aproximaţie, primul deceniu postbelic, ceea ce face Scânteia e de o relevanţă apăsată şi care, privită retrospectiv, deşi mai nimic din aceşti ani n-ar îngădui asta, ar avea ce trebuie pentru a provoca zâmbetul. Cu toate că nimeni nu e naiv şi nimic nu se face din naivitate la Scânteia, totuşi Scânteia produce cu o anume insistenţă naivităţi. Una dintre ele – frecvenţa şi motivele pentru care Falcăul este prezent în gazeta centrală de partid şi, ca urmare, în alte publicaţii comuniste, ca un centru de viaţă nouă important şi ca o izbândă a regimului.
În martie 1947, se poate afla că, în scopul de a pune în practică planurile de industrializare a nordului ţării, între altele, la Falcău, societatea „Sovromlemn” construieşte o fabrică modernă de 4 gatere ultrarapide acţionate electric şi care urmează să intre în funcţiune până în luna mai – când o notiţă anunţă că noua întreprindere a fost terminată (în 180 de zile), ea este unica de acest gen la noi în România, cele 5 gatere (!) fiind acţionate prin generatoare electrice şi capabile să taie în 24 de ore 2400 m.c. de lemn, iar lucrările s-au bucurat de sprijinul continuu şi neprecupeţit al tov. Emil Bodnăraş. În 15 iunie, duminica, se organizează o inaugurare fastuoasă: primire cu pâine, sare şi „bun venit” coral a oaspeţilor, care sunt reprezentanţi ai guvernului – Al. Alexandrini, Em. Bodnăraş şi Constantin Agiu, reprezentanţi sovietici ai Comisiei Aliate de Control, reprezentanţi ai Ambasadei U.R.S.S. şi mulţi specialişti şi consilieri. Utilajul a fost adus din Uniunea Sovietică. Sunt trei gatere (!) şi în curând vor mai fi instalate două. Ţăranii din partea locului spun că până acum nu au mai văzut astfel de motoare şi maşinării, cum sunt la noua fabrcă. Muncitorii însă ştiu a le mânui – scrie Scânteia şi, subliniind că marea reuşită e rodul colaborării româno-sovietice, reţine din cuvântul lui Emil Bodnăraş: „Ce minunaţi sunt oamenii sovietici! Iată pe inginerul Vasiliev şi atâţia alţii, cum vin prieteneşte la noi dându-ne mână frăţească de ajutor pentru a ne reface ţara şi învăţându-ne cum să iubim, să respectăm şi să le facem o viaţă mai bună celor ce muncesc. Şi doar acolo, în Uniunea Sovietică, fasciştii au distrus mai mult ca la noi şi este nevoie de braţe şi minţi luminate. Dar oamenii sovietici vin la noi să ne dea sprijin şi, pe această temelie, ni se înfăţişează astăzi alte rezultate concrete ale prieteniei româno-sovietice”. „Sovromlemnul”, va spune Scânteia prin august, a însufleţit fabricile, a dat de lucru oamenilor şi le-a adus ”de-ale mâncării”, asigurându-le hrana în vreme ce seceta pustiise ogoarele Moldovei.
Succese peste succese de toate felurile au urmat în acest intens popularizat centru muncitoresc (ale cărui începuturi datează, de fapt, de pe la 1870) şi ele au fost unul după altul aduse la cunoştinţa românilor – prompt şi chibzuit îmbrăcate propagandistic. Până ceva după mijlocul anilor ’50, când încep să apară public şi neîmplinirile – de, ca în producţie şi mai ales în cea a cărei materie primă de bază o constituie entuziasmele de sinteză.
E interesant însă şi ce se poate afla din presa interbelică legat de Falcău şi de fabrica de cherestea de aici. Opinia ieşeană din octombrie 1923 constată că pe valea Sucevei există 20-25 de fabrici de cherestea de diferite mărimi, proprietate, de regulă, a Fondului Religonar, date în folosinţă unor societăţi comerciale, şi că proprietarii de pădure cei mai vizibili, de la care administratorii acestor fabrici cumpără buşteni „pe picior”, sunt Fondul Religionar şi Iancu Flondor. Dar dintre toate aceste stabilimente industriale, cel mai important este Fabrica de cherestea din Falcău, care atât prin instalaţiile sale technice moderne, cât şi prin debitul său anual şi numărul lucrătorilor [le] întrece cu mult pe toate celelalte şi stă fără îndoială printre cele mai bine înzestrate fabrici de acest gen nu numai din Bucovina, dar din România întreagă. Ea aparţine societăţii „Bucovina” din Cernăuţi şi are o producţia zilnică de 300 m.c. de scândură. Oamenii de pe aici sunt foarte harnici şi gospodari, iar lucrând în această industrie, căreia îi asigură forţa de muncă trebuitoare, câştigă bine.
Viitorul din aprilie 1929 aduce în atenţie Falcăul consemnând supărarea politică a liberalului Ion Nistor, care îi acuză pe naţional-ţărănişti de participare la învrăjbirea claselor sociale, drept care: Social-comuniştii cutreieră satele, tulbură liniştea ţăranilor, îi îndeamnă să nu lucreze mai mult decât 8 ore pe zi şi-i pun la cale să facă grevă, ca la Falcău, unde greviştii au primit bani din fonduri a căror origine nu e greu de ghicit. (…) Fermenţii desordinei şi ai anarhiei găsesc teren prielnic în rândurile unora dintre minorităţile etnice, cari, folosindu-se de insuficienţa şi slăbiciunea guvernului, cred că-şi pot arăta pe faţă ura lor faţă de statul ocrotitor.
Curentul lui Pamfil Şeicaru scrie în septembrie 1935, cel mai probabil că exagerând în generalizare: Locuitorii din satele de pe valea râului Suceava, Vicovul de Sus, Vicovul de Jos, Straja, Putna, Brodina, Falcău, etc. trăiesc ca troglodiţii în colibe împletite din nuiele şi lipite cu lut, cu câte cinci şi zece copii, într-o mizerie cumplită. Fabricile de cherestea la care lucrau fiind închise, iar venitul din agricultură foarte neînsemnat, bieţii oameni au rămas pradă şomajului. Colonizarea lor în Dobrogea, în locul turcilor emigraţi, ar fi de două ori binevenită… Aceeaşi gazetă, o lună mai târziu: În mai multe reportagii ne-am ocupat de atitudinea provocătoare pe care o adoptă minoritarii din judeţul Rădăuţi, fără deosebire, faţă de elementul românesc. Continuăm cu demascarea lor, deoarece suntem convinşi că până în cele din urmă se vor sesiza autorităţile şi vor pune la loc pe toţi acei ce se cred încă dătători de ton in aceste ţinuturi. Astfel, în cătunul Falcău, unde s-a aşezat o puternică colonie de români din satele româneşti din împrejurime, nu există nici până astăzi biserică românească (pentru că s-ar fi împotrivit şeful ocolului silvic din Falcău, germanul Bindewald) – iar în august 1936 vorbeşte despre o mare şi hotărâtă grevă la Falcău.
Ar fi de adăugat, pentru completarea tabloului, că datele recensământului populaţiei din 1930 indică pentru zona Brodinei un procentaj al românilor de sub 20% şi al slavofonilor (huţuli, ruteni, polonezi, ruşi) de aproape 50%, ponderi semnificative deţinând germanii şi evreii.
AUREL BUZINCU
Comentarii