Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit neîncetat minuni. A vindecat şi a înviat oameni şi suflete. A mângâiat pe cei aflaţi în nevoie. A înmulţit pâinile şi peştii şi a hrănit pe cei sărmani. Pe Mântuitorul Iisus Hristos Îl avem exemplu şi Iubire. Iubire de Dumnezeu şi iubire de aproapele. Ascultare. Conectare. Linişte. Împlinire. Singura Cale care duce spre mântuire.
A face bine aproapelui, a iubi pe aproapele, a ne păsa de starea lui, de nevoia lui, de suferinţa lui, de bucuria lui… toate sunt omeneşti şi dumnezeieşti, deopotrivă. Omeneşti, pentru că ar trebui să ne fie la îndemână. Dumnezeieşti, pentru că nu sunt uşoare. Pentru că, de multe ori, picăm testul iubirii. Însă o luăm de la capăt, mereu şi mereu, cu gândul că avem de iubit pe Domnul Dumnezeul nostru cu toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea. Şi pentru că avem de iubit pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Iar dacă nouă ne dorim să ne fie bine – nu avem cum să nu ne propunem să răspândim binele în jur.
Starea de bine, sentimentul de linişte, pacea sufletească şi pacea din aer, rugăciunea şi munca – îmbinate cu iubire şi cu păsare de aproapele… pe toate le întâlneşti când ajungi la Mănăstirea Bogdăneşti din judeţul Suceava. Aparent, departe de lume. În realitate, atât de aproape de lume! Cu rădăcini adânci înfipte în istorie – şi atât de ancorată în realitatea zilelor noastre!
În zonă, Voievodul Bogdan I al Moldovei a construit o biserică în jurul anului 1363. Distrusă din temelie de către tătari, obştea monahală a fost strămutată în 1542 la ceea ce ştim a fi astăzi Mănăstirea Râşca. Din 1994, pe un nou amplasament, dar destul de aproape de locul iniţial, s-a reînceput construcţia Mănăstirii Bogdăneşti. Şi tot de atunci, planul de a-i urma întru totul lui Hristos a făcut ca locul să nu fie doar unul de rugăciune – ci de totală implicare pentru aproapele. Pentru suflet, dar şi pentru trup. Aşa a luat fiinţă Centrul Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice Bogdăneşti.
Se ştie că doar „Dăruind, vei dobândi”. Prin urmare, această vorbă a părintelui Nicolae Steinhardt este un motto potrivit pentru locul în care ajungi. Şi ţi se aminteşte ţie, binefăcătorului, că sunt „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Există, de asemenea, cuvânt de încurajare pentru orice om care păşeşte în curtea Mănăstirii Bogdăneşti şi, cu atât mai mult, pentru beneficiarii Centrului: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13), dar şi rugăciunea: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă ie!”.
Printre cuvinte frumos scrise în piatră şi pe suflete, printre rugăciunile din biserică şi cele din toată vremea, printre oameni în vârstă dintre cei care încă mai reuşesc să se deplaseze şi să se bucure de scurte plimbări, alături de câţiva monahi şi de personalul de la Centru, mereu sunt trei persoane care se ocupă de buna funcţionare a lucrurilor. Cel dintâi veghetor este Protosinghelul Pamvo Dima, stareţul de la Bogdăneşti, care face să se împletească atât de bine viaţa de mănăstire cu activităţile social-filantropice. Sprijin de nădejde, mai ales pentru munca de la Centru, îi sunt părintele Vasile Cruţ, director social al Sectorului de Asistenţă Socială şi Medicală din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, şi părintele Gheorghe Loghinoaia, cel care a pus piatra de temelie a Mănăstirii şi a Centrului – şi care a făcut din acest loc un punct de sprijin pentru vârstnicii cu probleme de sănătate şi fără posibilităţi financiare. Astfel, îmbinând experienţa celui care a fost aici de la bun început, din 1994, cu a celui care a venit să împlinească lucrarea în 2022, a celor doi – care sunt de pe loc –, cu a celui ce face constant naveta pentru a fi prezent şi a lucra la temelia acestui proiect, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Calinic şi cu multa milostivire a lui Dumnezeu, o sută de bunici primesc atenţie şi dragoste, tratament şi hrană pentru trup şi pentru suflet. Iar dorinţa este ca bine şi mai bine să le fie, Centrul să fie restaurat, condiţiile de găzduire ale vârstnicilor să fie mai moderne, mai adaptate nevoilor, mai primitoare. Totul să fie mai… Acasă.
„În momentul în care vizitez vârstnicii, şi aceasta o fac frecvent, mă uit pe chipul lor, mă uit în ochii lor şi atunci văd că se înseninează. Văd că se bucură şi îi întreb: Ce mai faceţi? Cum sunteţi, bunică sau bunicule? Ce mai spuneţi, cum aţi dormit? Cum vă simţiţi? Şi atunci ei încep să povestească. De la o simplă întrebare, ajung să povestească foarte multe amintiri, să le dezvolte şi să le prezinte. Chiar văd aşa, o încântare a sufletului. Cineva se interesează, cineva petrece timp cu ei. Şi nu oricine, ci un preot. Un om îmbrăcat în haine preoţeşti vine şi stă cu ei de vorbă şi îi cercetează” spune părintele stareţ Pamvo.
Dintre cei o sută de beneficiari ai Centrului, 40 sunt complet la pat. Dintre ei, 30 pot să se mişte cât de cât şi-şi petrec timpul la marginea patului, iar alţi 30 se pot deplasa. Primele două categorii primesc mâncarea în cameră, ceilalţi coboară să mănânce în sala de mese. E un privilegiu să ai micul-dejun, prânzul şi cina la pat – dar e un privilegiu şi să te poţi deplasa pe picioarele tale! Recunoştinţa capătă, în acest sens, diferite forme şi valenţe. Iar în funcţie de felul în care s-au învăţat să privească viaţa, bunicii sunt mai veseli sau mai îngânduraţi şi vârsta lor variază. Da, vârsta lor e diferită, de multe ori, de cea din buletin. „Sunt vârstnici care, fiind mai în putere, participă la slujbe, participă la activităţi prin curte, ne vedem, interacţionăm mai mult. Sunt şi o parte destul de neputincioşi, iar situaţia aceasta le dă un sentiment de îmbătrânire, de perimare… Ştiu că au fost activi, iar la vârsta bătrâneţii au ajuns aşa, într-un centru de bătrâni. Dar noi ne dorim ca ei să nu aibă tristeţea asta a omului părăsit, a omului marginalizat – ci să simtă că fac parte dintr-o familie mai mare” explică plin de empatie şi de dragoste de nepot stareţul Mănăstirii Bogdăneşti.
Pe holuri e deja zarvă. Doamnele de la bucătărie aduc mâncarea. Şi, cum am fost deja preveniţi, 40 de bunici care-şi primesc hrana la pat aşteaptă cuminţi în camerele lor. Dintre cei 30 puţin deplasabili, mulţi ies curioşi, veseli, dornici de socializare, în uşa dormitorului. Se glumeşte, se râde, se povesteşte – parcă e ziua cuiva şi parcă toţi sunt chemaţi la petrecere. „Sunt foarte bune, foarte de treabă şi fetele astea, şi fetele de serviciu. Ne hrănesc, ne îngrijesc, ne schimbă, ne spală, ne fac baie… ne împăcăm bine cu toate. Aici suntem printre străini, adunătură din toate părţile, care de-un fel, care de-un fel, care nu vede, care nu aude, da’ noi trebuie să ne înţelegem unul cu altul, ce să facem” povesteşte, sprijinindu-se în cadru, doamna Lucreţia, de 78 de ani.
Într-un dormitor, bunica Ilinca îşi ţine la loc de cinste prietenul, un ursuleţ de pluş: „O nepoată mi l-a adus din Italia, a spus să nu fiu singurică”. De patru ani sunt la Centru şi bunica, şi ursuleţul – iar cineva din familie îi vizitează lunar.
În alt dormitor, la 88 de ani, pe bunica Mărioara am găsit-o împletind ciorapi. Ea n-a avut niciodată copii, dar asta nu a împiedicat-o să iubească pe toţi copiii şi să facă lucruşoare pe care să le dăruiască lor cu mult drag! „Nu pot să stau degeaba. Nu mă mai ascultă picioarele şi de doi ani am venit aici, la Centru, că sunt mai bine îngrijită şi supravegheată. Dar îmi caut de treabă şi, dacă nu e sărbătoare, mereu lucrez câte ceva. Lucrez şi mă rog. Eu am făcut religie în şcoală şi am învăţat de atunci să mă rog pentru toată lumea şi, la urmă, şi pentru mine, păcătoasa” povesteşte bunica. Întrebată de un sfat de viaţă pentru cei tineri, răspunde fără să clipească: „Viaţa are trei feluri de dulceaţă: dulce, acră şi amară. Şi trebuie să le privim pe toate cu plăcere şi cu mult curaj. Să ducem crucea alături de Domnul Iisus. Eu n-am cârtit niciodată, ce mi-a venit, toate le-am primit cu bucurie, pentru că aşa e viaţa. Aşa e viaţa pe pământ, ne mai încercă, că altfel le uităm pe toate – aşa că trebuie să mânăm înainte!”. Şi-am mai vorbi. Dar a ajuns mâncarea şi la bunica Mărioara. Şi-i caldă. Şi arată bine. Şi miroase atât de bine! Aşa că-i urăm poftă bună şi ne retragem – cu chipul ei cald în minte şi cu gândul la cipicii lucraţi şi la tălpiţele acelea mai mici decât foarfecele care vor ajunge, cândva, să-i încalţe.
Nu toţi au fost ca bunica Mărioara, să fi făcut religie în şcoală sau să fi învăţat credinţa de acasă. „Mulţi dintre cei pe care i-am avut aici, la Centru, de-a lungul vremii, nici n-au văzut uşa bisericii foarte mult. Adică majoritatea n-au fost oamenii bisericii, ca obişnuinţă, dar au fost oameni. Şi noi trebuie să îl iubim pe om…” a spus părintele Gheorghe Loghinoaia. Vorbeşte cu emoţie despre câtă suferinţă, câtă boală, câtă sărăcie şi câtă durere a văzut, de-a lungul timpului, la cei care au ajuns la poarta sa. Aşa că nu e de mirare că, atunci când e întrebat cu ce ochi se uită spre cei din Centrul Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice Bogdăneşti, oftează şi răspunde scurt: „Cu ochii lui Iisus Hristos, Mântuitorul”. Ştie că, mai presus de mâncare şi de cazare, oamenii au nevoie de milă şi de dragoste – şi de asta le rămâne alături şi acum, când el însuşi a ajuns la o vârstă respectabilă şi a ieşit la pensie.
Iar bunicii de la Centru au înţeles că nu poate fi vorba vreodată despre „credinţă cu forţa”, aşa că fiecare a înaintat pe drumul său, în ritmul său, după puterile sale, bucurându-se de ajutor, de iubire necondiţiona-tă, de înţelegere şi de ru-găciunea celor care îi au neîncetat în minte, în suflet, pe pomelnic. „Când eşti tânăr, mai faci greşeli. Şi, dacă poţi să te împaci cu Dumnezeu măcar pe ultima sută de metri, e minunat!” explică doamna Tatiana, aşteptând să intre în sala de mese. Face parte dintre privilegiaţii care coboară pe picioarele lor şi iau masa la comun – ca la restaurant sau ca în tabără, ca la o întâlnire cu prietenii sau… ca la mănăstire!
Doamnele de la bucătărie nu stau o clipă! Roiesc în jurul meselor, le aranjează, le umplu de bunătăţi. Aud că deja pe hol s-au adunat oamenii şi nu vor să-i lase să aştepte prea mult. Părintele stareţ Pamvo Dima vine şi el, dar nu ca să mănânce. Vine să facă rugăciunea de dinaintea mesei, să le dea binecuvântare bunicilor şi să le ureze poftă bună. Îi priveşte cu drag. La rândul nostru, îi privim chipul senin şi ne minunăm. Ştim că, deşi totul pare uşor, numai uşoară nu poate fi numită activitatea de la Centru.
Clădirea Centrului Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice trebuie să intre într-un proces de renovare şi de reorganizare, pentru a oferi beneficiarilor condiţii şi mai bune, în concordanţă cu standardele impuse de autorităţi în ultimii ani. Iar aici vorbim despre sume uriaşe, pe lângă ceea ce deja se cheltuieşte aici zi de zi, lună de lună, pentru întreţinerea locului şi a oamenilor. Doar dacă ne referim la factura la curent, de exemplu, suma cheltuită de Mănăstirea Bogdăneşti este una dintre cele mai mari din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. „Am făcut aşa, un cost estimativ pentru un beneficiar, şi acest cost ajunge la peste 5.000 de lei lunar. O parte dintre beneficiari primesc pensii şi contribuie cu un procent din pensia lor, puţin. E şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, e şi ajutor din partea oamenilor de bine care mai ajung în acest loc. Restul banilor îi acoperă Mănăstirea, Arhiepiscopia prin Mănăstire” explică părintele Vasile Cruţ, director social al Sectorului de Asistenţă Socială şi Medicală.
Masa s-a încheiat. Părintele stareţ rosteşte rugăciunea de mulţumire. Bunicii se închină. Noi ne facem cruce cu gândul la sumele care ni se împleticesc prin minte şi la efortul uriaş prin care acest Centru supravieţuieşte şi oferă bătrâneţi liniştite pentru o sută de persoane.
După zece ani în care a avut o activitate socială remarcabilă pentru copii şi tineret, părintele Vasile Cruţ vede o adevărată provocare în munca şi naveta zilnică la Centrul Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice de la Bogdăneşti. E implicat, e dornic să ajute, să fie lângă angajaţi, să vadă cum se schimbă lucrurile din bine în şi mai bine. „Într-un asemenea loc, dacă nu lucrezi şi cu sufletul, nu prea ai ce căuta sau nu rezişti. Şi atunci este foarte important ca aceşti oameni care lucrează aici să fie apropiaţi de biserică – şi slavă Domnului că sunt – în felul acesta desfăşurându-şi activitatea cu simţ de răspundere” spune părintele.
În timpul acesta, o zărim pe doamna asistentă Maria Onişoru cu… lădiţele de medicamente! E pregătită să împartă pastilele de după-amiază, cunoscând ca pe-o rugăciune şi respectând schema de tratament pentru fiecare pacient. Şi nu împarte doar pastile – căci are o energie atât de bună, că nici dacă ar avea bomboane nu s-ar bucura bunicii atât de tare la vederea ei. „Marea majoritate a celor de aici au nevoie de un zâmbet mai mult decât orice alt tratament. Eu le ofer zâmbetul. Iar când îmi zâmbesc înapoi, îmi simt sufletul plin de bucurie şi de satisfacţie!” mărturiseşte cadrul medical.
E o bucurie să fie împlinită grija de suflet, dar şi din punct de vedere al sănătăţii fizice se observă îmbunătăţiri pentru cei ajunşi la Centru. „Este o evoluţie considerabilă. Adică se vede faptul că este cineva care se ocupă de ei, îşi iau tratamentul la timp. Sunt situaţii când chiar au nevoie să le iau o tensiune sau glicemia. Când este cazul, mergem mai departe la medicul de familie cu care suntem în colaborare sau chemăm serviciul de ambulanţă”, a mai completat doamna asistentă.
E uimitoare desfăşurarea de forţe! E uimitor cât de simplu pare totul şi câtă muncă se ascunde în spate. Nouă ne e greu, poate, acasă, să îngrijim de un copil, doi, trei… sau de un părinte mai lipsit de putere. Dar aici e o familie cu o sută de oameni, şi fiecare om con-tează în întregul său! Cu tot ce ţine de suflet, trup, vârstă, boli, nevoi, dorinţe, împliniri şi neîmpliniri.
Într-o lume în care un centru pentru persoane vârstnice poate fi un cămin al groazei, sub protecţia Bisericii Ortodoxe Române, bunicii noştri au bătrâneţi liniştite. Iar bunicii de la Mănăstirea Bogdăneşti, din cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, chiar aşa îşi duc bătrâneţile: îngrijiţi, liniştiţi, iubiţi, apreciaţi. Din punct de vedere uman, condiţiile sunt desăvârşite. Din punct de vedere material, condiţiile sunt mai mult decât decente. Dar şi acestea trebuie să se îmbunătăţească şi să respecte nişte standarde. Iar cheltuielile sunt la orice pas, peste măsură de mari. Prin urmare, orice ajutor al oamenilor cu inimă bună contează. Orice parastas pentru cei adormiţi pe care unii aleg să-l facă la Bogdăneşti contează. Orice donaţie contează.
Orice bănuţ contează. Pentru că unde dă omul, Dumnezeu sporeşte – şi unde e iubire de aproapele, Dumnezeu nu rămâne vreodată nepăsător.
Date bancare pentru cei care vor să sprijine Centrul Rezidenţial pentru Persoane Vârstnice Bogdăneşti: Titular: Mănăstirea Bogdăneşti, cont RO18RZBR0000060001261360, Raiffeisen Bank.
ANDA ELENA PINTILIE
Foto: SILVIU CLUCI
Doxologia.ro
Comentarii