Lumea te iubeşte mai mult când te dezintegrezi

Explicat într-un mod cât mai simplu, bullying-ul are loc atunci când o persoană sau un grup se comportă intenţionat şi repetat, astfel încât să facă pe cineva să se simtă rănit, înfricoşat sau jenat. Psihologii definesc bullying-ul ca fiind acţiunile sau ameninţările repetate, iniţiate de către una sau mai multe persoane, care au sau sunt percepute a avea mai multă putere sau statut decât ţinta lor, pentru a provoca frică, suferinţă sau rău.

Bullying-ul, cel mai răspândit cuvânt dintr-un liceu. Oamenii nu-şi dau seama de impactul puternic al unor simple cuvinte, de consecinţele lor. Intenţionat sau neintenţionat, cuvintele reprezintă o amprentă permanentă odată spuse. Din păcate, lumea, cum se spune, e plină de oameni, dar nu şi de umanitate. Vreau să aflu cauzele acestui adevăr chiar în liceul meu, un liceu de elită. Mă înarmez cu energie, răbdare şi mult tact şi pornesc în acţiune, cum s-ar zice. De fapt, stau de vorbă cu câţiva dintre colegii mei, despre care am auzit că au probleme de acest gen.

– Mă simţeam vinovată atunci când mâncam, simţeam că fac o greşeală. De fiecare dată când mă uitam în oglindă, îmi doream să fiu altă persoană, îmi spune Andreea T., una din miile de adolescente care suferă de tulburări de alimentaţie.

Andreea are doar 17 ani, este o adolescentă, încă un copil. De 2 ani duce o luptă acerbă cu anorexia.

– Am avut o greutate normală, 60 kg la 1,70 de metri, până când nişte colegi au început să facă glume cum că sunt destul de plinuţă, glume repetate zilnic, nu o dată fără intenţie. Asta a fost factorul declanşator.

Andreea a slăbit 18 kg în jumătate de an, s-a înfometat, uneori chiar vomita după fiecare masă şi făcea exerciţii fizice în exces până simţea că mai are puţin şi leşină.

– Ce fel de glume sau comentarii ţi se spuneau în mod repetat?

– „De ce vii cu haine aşa scurte? i se vede burta!”, „De ce vii cu haine aşa largi? Eşti cumva băiat?”, „De ce n-ai părul aranjat? Eşti neîngrijită rău!”, „De ce n-ai folosit puţin fond de ten? Ai cearcănele aşa pronunţate!”. Puţine fraze şi mulţi ,,de ce”, pe care le-am auzit zi de zi de la numeroşi colegi.

Par simple remarci, observaţii, dar sunt mult mai mult decât atât, sunt cuvinte care te fac să te îndoieşti de propria persoană, să te gândeşti că problema e la tine. Reacţiile la astfel de comentarii pot fi spontane şi ireversibile – tulburări de alimentaţie, consum de droguri, izolare, reacţii pe cât de întâlnite, pe atât de ignorate.

– Cum a început să se manifeste problema cu care te confrunţi?

– Când eşti jignit, lăsat pe dinafară, devii propriul duşman, te îneci în propriile gânduri. Şi totul începe uşor, spui într-o zi „sar peste cina de azi”, „nu trebuie să ies chiar aşa des din casă”, iar apoi te găseşti într-un labirint al minţii tale, fără cale de ieşire, pierdut, disperat. „Nu mi-e foame azi”, “Oare câte calorii are mărul ăsta?”, „Oare chiar ar vrea cineva să stea cu mine dacă arăt aşa?” La final, ajungi slăbit, nepăsător şi obosit, nu mai mănânci deloc, nu poţi să dormi, nu te mai poţi concentra, notele scad semnificativ la şcoală, te temi să te uiţi în oglindă, iar dacă o faci te urăşti, te simţi vinovat. Te izolezi de toată lumea pentru că te temi să nu ajungi iar să fi judecat. Începi să te compari cu standardele de frumuseţe prezentate pe internet.

Da, sunt lucruri dure, greu de auzit, dar nu sunt mofturi, sunt probleme de sănătate. Anorexia este o boală extrem de gravă, cu consecinţe medicale, iar lumea trebuie să înţeleagă asta, trebuie luate măsuri, dar din păcate lumea e plină de nepăsare.

La 16 ani, Roxana M. fusese ţinta batjocurii colegilor, pentru că era mai durdulie. A ţinut regim drastic. Ajunsese să cântărească aproape 40 kg, toată lumea o complimenta, iar comentariile negative dispăruseră. Totuşi, în percepţia ei, nimic nu era schimbat, considera că lumea o dispreţuia.

– Mă dezintegram, remarcă Roxana. Presupun că lumea mă iubea mai mult când mai exista doar o mica parte din mine. Toată lumea îmi spunea ce bine arăt. Când mă uitam în oglindă, singurul lucru la care mă gândea era că trebuie să mai slăbesc şi că arăt mai rau decât la început.

Este un simptom al anorexiei: persoanele care suferă de o astfel de boală au o imagine corporală distorsionată, cauzată de privarea de nutrienţi esenţiali organismului, care îşi încetineşte forţat toate procesele pentru a-şi conserva energia.

Lavinia R. a trecut prin aceleaşi suferinţe. Trebuie să fiu atentă, să nu i le actualizez. E o colegă din primul an, şatenă, cu pistrui.

– Când ai realizat că ai nevoie de ajutor?

– Eram la liceu, în timpul unei ore. Am leşinat din cauză că nu mâncasem nimic de cateva zile. La început, nu ştiam ce s-a întâmplat, m-am trezit după câteva ore în spital. Eram foarte slăbită, mâna mea era înţepată de acul perfuziei. Mă durea tot corpul şi abia dacă puteam să mă ridic din pat. Părinţii mei ştiau ce se petrece, dar de puţin timp şi abia după întâmplarea asta şi-au dat seama că am nevoie şi de ajutor specializat. Și tot în perioada aia, mai strănutam sau tuşeam sânge, am realizat ce tare mi-am distrus esofagul. Recunosc că m-am speriat foarte tare după întâmplarea asta, am crezu că nu mai aveam şanse să mă recuperez. Voiam să mă vindec. E o luptă constantă între tine şi mintea ta, iar dacă ai noroc şi ai persoane alături care luptă împreună cu tine, repet, dacă ai noroc, poţi învinge.

– Cum ai reuşit să ascunzi problema cu care te confrunţi faţă de părinţii tăi?

– Cu tot felul de scuze. „Sunt prea ocupată să mănânc”, „Sunt pe fugă, mănânc mai târziu”, nenumăratele scuze, ca să nu fiu nevoită să mănânc. Peste câteva luni, părinţii au conştientizat ce se întâmplă cu mine, eram palidă, abia puteam să merg fără să gâfâi, toată ziua eram ori pe cântar ori închisă în baie.

– Cum au reacţionat?

– Au fost foarte înţelegători de la început, mi-au fost alături în fiecare pas al vindecării. Psihic, a fost un efort comun din partea tuturor pentru a mă ajuta, mama stătea cu zilele vorbind cu zeci de medici, de psihologi ca să mă poată ajuta, tata căuta disperat informaţii prin cărţi sau on-line. În schimb, opţiunile de tratament din România sunt jalnice. Majoritatea persoanelor primesc de obicei tratament pentru depresie sau pierdere în greutate.

Momentan, România nu poate să-şi ajute tinerii cu astfel de probleme medicale, neexistând centre de tratament precum în alte ţări, unde persoanele cu anorexie beneficiază de tratament specializat pe cheltuielile statului. În România, precum şi în alte numeroase ţări, în cel mai bun caz o persoană acţionează singură şi merge la un medic psihiatru, care apoi îl va trimite la un nutriţionist, totul pe cheltuiala personală.

E normală aşa o nepăsare? Pentru tratarea unei astfel de tulburări este nevoie de o echipa multidisciplinară, de psiholog, de psihiatru, de medic nutriţionist, în unele cazuri şi de asistent social. De asemenea, există şi posibilitatea unei internări, a unei scheme complete de tratament patogenic. O astfel de abordare complexă este rar întâlnită în România, de asemenea şi aceste costuri sunt suportate de către pacienţi.

Stau de vorbă cu Larisa B., o colegă din an terminal, brunetă, cu ochi sclipitori, pe care, din păcate, îi ţine aproape tot timpul în jos.

– Cum a fost abordată problema de către personalul medical?

– La spitalul unde am fost internată a fost abordată OK, dar a fost nevoie de căutări îndelungate pentru a putea ajunge acolo şi tot nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. S-au oferit să mă interneze pentru a fi sub supraveghere, mi s-a oferit şi un regim special. În rest, terapeuţii au fost găsiţi de către părinţii mei.

– Pe lângă ajutorul medical şi sprijinul familiei, mai există şi alte căi de ajuitor la care ai apelat?

– Am căutat un grup de suport, genul acela în care oamenii se întâlnesc şi îşi spun problemele legate de această boală. Din păcate, în România n-am găsit un astfel de grup, deşi ştiu că în alte ţări sunt numeroase şi gratis. De asemenea, în alte ţări sunt şi organizaţii specializate pentru astfel de probleme, la care poţi să apelezi la orice oră, ceea ce ar fi de mare ajutor şi la noi în ţară.

– Ce obişnuiai să mănâci?

– Încercam să evit pe cât posibil mâncarea, beam multă apă, ca să-mi ţină de foame şi un măr pe zi, pe care îl mâncam pe bucăţi şi mă atingeam de mâncare doar când credeam că o să leşin. Dacă ieşeam undeva, mâncam cam un sfert din mâncare, apoi mă scuzam să merg la baie şi vomitam totul. Ştiam că nu era bine ce făceam, dar devenise ca o adicţie pentru mine. De dulce nu m-am atins o prioadă foarte lungă, erau un inamic pentru mine.

Teodora L. are 18 ani, e majoră. Este în procesul de recuperare, are mai puţin de 50 kg, dar tot îi este greu să termine mesele şi să scape de sentimentul de vinovăţie. Recuperarea înseamnă „atât zile de succes, cât şi zile când plângi după fiecare masă”. După experienţa ei, Teodora spune că-şi doreşte ca toţi cei care suferă de tulburări de alimentaţie să fie sprijiniţi şi ajutaţi, să nu fie consideraţi „nebuni”, ci oameni cu probleme reale de sănătate.

– Îmi doresc ca toţi să fim văzuţi ca oameni cu probleme reale, care suferă de o problemă medicală. Ştiu pe pielea mea cât de tare îţi poate afecta viaţa această boală. E greu să găseşti un echilibru în astfel de situaţii, eşti conştient că este un abuz pe care îl faci asupra ta, dar nu te poţi opri, este o acţiune involuntară, pe care mintea ta te obligă să o faci repetat.

– Ai primit sprijin din partea celor din jur? Prieteni, colegi?

– Nu chiar, în zilele de azi boala asta e văzută ca un moft, nu ca pe o boală psihică. Dacă îi spui cuiva de ea o să te trateze ca pe un nebun care refuză de bună voie să mănânce. Lumea ar râde de tine, te-ar evita, te-ar cataloga ca pe un „ciudat”.

Tulburările de alimentaţie se numără printre afecţiunile psihice cu cea mai mare rată a mortalităţii, în special în rândul adolescenţilor. Să te simţi vinovat pentru că-ţi este foame e ca şi cum te-ai simţi vinovat că plămânii tăi au nevoie de oxigen. Aceste tulburări pot deveni mortale, în lipsa ajutorului şi a sprijinului. Din păcate, avem mulţi factori favorizanţi pentru astfel de probleme şi prea puţine variante de gestionare adecvată a consecinţelor.

Elena S. are şi ea 18 ani. E scundă, dar proporţionată. Îi stă bine cu părul creţ: îi spun şi se bucură. E acum mult mai bine, după aproape doi ani de înfruntare cu anorexia.

– Care consideri că e unul din factorii declanşatori?

– Singurătatea, în primul rând. Să vezi cum toată lumea îşi face prieteni, dar cu tine nu vrea nimeni să stea e o lovitură. Adolescenţii au nevoie de prieteni, de un colectiv primitor, de cineva care să-i întelegă cu adevărat. Tulburările de alimentaţie nu derivă doar din viziunea asupra propriei persoane, derivă din ignoranţă, din standardele prezentate de societate, din consecinţele bullying-ului, din stresul la care persoanele sunt supuse.

Singurătate sau libertate? O întrebare comună în lumea adolescenţilor. „Sunt lăsat pe dinafară sau aleg asta?” Să fim realişti, toată lumea are nevoie de un prieten, de un sprijin constant.

Normal, nu trebuie să trăim pentru alţii, să ne îmbrăcăm pentru complimentele lor, să câştigăm pentru laudele lor, trebuie să o facem pentru noi, pentru propria noastră persoană. O întreb despre situaţia ei de-acum pe Denisa A., chiar colega mea de clasă. La început era o fire jovială, se împrietenise cu un băiat, de care se despărţise şi, după un timp, slăbea văzând cu ochii. Îmi răspunde totuşi deschis.

– Cum decurge procesul de vindecare?

– Sunt pe drumul ce bun, am la momentul actual 50 kg. Medical, este presupusă o durată de aproximativ 2 ani pentru recuperare. Merg saptămânal la sesiuni de terapie, atât la pshiatru, cât şi la psiholog. Urmez un plan alimentar de care mă ţin strict, iau toate pastilele necesare, reuşesc de multe ori să termin tot ce am în farfurie. Nici nu-ţi pot spune în cuvinte bucuria din ochii părinţilor mei când văd cât de departe am ajuns împreună. Mai există sentimente de vinovăţie, anorexia a fost o parte din mine care mereu va rămâne undeva în mintea mea, dar mă consider o supravieţuitoare, nu o victimă.

– Ce sfat ai pentru persoanele care suferă de tulburări de alimentaţie?

– Să nu vă fie ruşine cu boala pe care o aveţi, să cereţi ajutor, dacă treceţi prin asta. De la cele mai mici semne, până la cele mai grave, nu sunteţi singuri, puteţi să apelaţi la familie, la profesori, la colegi, la prieteni, la psihologii din şcoală.

Mii de adolescente trec prin astfel de situaţii. În mediul online vedem doar cazuri extrem de grave, nu ne gândim că şi cei din preajma noastră au astfel de probleme. Cum este şi cazul colegelor mele din liceul în care învăţ. Poate asta este şi adevărata problemă. Deseori, şcoala nu poate identifica în mod adecvat gravitatea situaţiei prin care trec adolescentele respective, din cauză că situaţia lor concretă nu pare extremă precum cele prezentate on-line. Aceste tulburări există şi ele macină pe interior: afectează adolesecentele, indiferent de clasa socială din care fac parte. Lumea trebuie să-i iubească pe adolescenţi mereu, nu doar când se fac mici-mici şi se dezintegrează…

KARINA VASILICĂ,

Suceava

N.red. Textul de mai sus a obţinut premiul I la secţiunea „Reportaj literar” a Festivalului-concurs „Rezonanţe udeştene” 2023; ilustraţia a fost adăugată de redacţie.