Ceea ce s-a numit strângerea legăturilor – fireşte, cu ocupantul şi într-o ţară ocupată militar – s-a făcut pe varii căi şi cu numeroase şi felurite mijloace, toate sub controlul şi la discreţia Uniunii Sovietice. Era beligerantul coalizat cu învingătorii occidentali care, în Răsărit, salva, elibera şi dăruia cu mărinimie viitor fericit în relaţie strânsă cu vechi şi cunoscute tentaţii şi interese ale ei hegemonice şi, de asemeni, în veche şi cunoscută manieră proprie. N-avea cum să devină asta supărător pentru Occident – ori, dacă devenea, doar era aşa şi atât –, pentru că, pe de o parte, puterile occidentale datorau mult suferinţelor şi spiritului de sacrificiu impuse cu sila şi cu nepăsare specifică de Moscova lui Stalin cetăţenilor proprii şi celor luaţi în ascultare, iar pe de altă parte, la rândul lui, Apusul nutrea veche şi cunoscută nepăsare faţă de păsurile micilor şi în sine puţin signifiantelor, pentru el, popoare răsăritene ale Europei. Încât această strângere a legăturilor cu Uniunea Sovietică într-un orizont al frăţietăţii (întru luptă de clasă, revoluţie proletară şi democraţie populară), prieteniei, dragostei chiar şi numaidecât îndatorării, cunoaşterii reciproce, mersului împreună către progres şi altele asemenea erau numai o chestiune de limbaj, iar limbajul avea misiunea să smăcuiască faţada în culorile cât mai arătoase şi tentante ale unui mincinos interior paşnic şi pacifist, necontondent la modul absolut. Ipocrizia maximă a acestui trişor rudimentar dar puternic şi influent, ştiutor în măsluirea a mai tot ce se poate măslui, a fost, la această dată, tocmai afişarea zilnică – şi convingătoare pentru toţi cei care au vrut să se lase convinşi – a imaginii cu victima rugându-şi în genunchi călăul să o sugrume, să-i ia încă de vie pielea de pe trup şi rând pe rând toate organele interne şi pe urmă, cu ultima respiraţie, mulţumind în lacrimi că i s-a ascultat şi îndeplinit ruga. Asta este, de fapt, strângerea legăturilor – de bună seamă că dincolo de un indiscutabil rost cultural pe care democraţia noastră interbelică, dispusă motivat şi nemotivat la excese, l-a bruscat nepermis, tot aşa cum nepermis le-a făcut şi pe altele care s-au decontat ulterior în fel şi chip.
Nicio raţiune n-ar trebui şi sper că nici n-ar mai putea să pledeze în favoarea ocolirii sau îmblânzirii vreunuia din adevărurile acestui moment al istoriei noastre – dar ARLUS nu pare a fi totuşi o creaţie din iniţiativă românească internă şi nici făcută cu drojdii interne să crească aşa cum a crescut, precum Făt-Frumos, într-un an cât alţii în şapte. Că i-a slujit cu sârg, unită şi într-o perseverenţă disciplinată aproape neromânească, într-adevăr floarea intelectualităţii din epocă – şi, de fapt, mai general şi plauzibil, eşalonul cel mai activ şi vizibil al societăţii, se înţelege că intelectualizat şi cultural, în partea lui cea mai credibilă şi, ca urmare, mai influentă public – asta da. Într-o condiţie însă şi cu o calitate care, neexcluzând deloc angajarea şi acţiunea în consecinţă, nu trebuie să scape din vedere: de portaltoi cu însuşiri atestabile de disponibilitate şi de interes motivat şi, pe mai departe, motivabil în sensul proiectului politic deja elaborat şi care urma, pe limba de astăzi, să se implementeze. Şi de tulpina aceasta cu rădăcină puternică şi aptă să hrănească bine, cel puţin un timp, o coroană oricât şi în orice fel încărcată s-au ataşat cu grijă câteva categorii de lăstari străini.
Primii şi cei mai importanţi au fost cu certitudine cei pregăţiţi şi destinaţi de stăpânul livezii pentru funcţia organizatorică. Rezultatele concretizate în cifre ale convertiţilor la sovietism şi în calitatea lor – privită cert sub aspectul capacităţii şi al eficienţei în reproducerea actului persuasiv – pare clar că sunt văzute ca depinzând decisiv de acţiunea organizatorică. Astfel, în compania şi aparent în subordinea unor I.C. Parhon, S. Stoilov, D. Danielopolu, N. Profiri, Traian Săvulescu, D. Gusti, Al. Rosetti, chiar M. Sadoveanu şi G. Enescu, Miliţa Petraşcu, Dina Cocea, ba chiar Lascăr L. Catargiu, Max Auşnit, Mitiţă Constantinescu, Radu Xenopol – dar şi mulţi şi tot mai mulţi alţii (unii dintre ei fiind în acelaşi timp şi membri a mai vechii societăţi Amicii Statelor Unite…), fiecare cu înclinaţia şi, în multe cazuri, cu experienţa politică de stânga şi cu recompensa ulterioară pentru asta – au stat personaje de regulă mai puţin proeminente ori chiar obscure, dar care, sub firma celor din frunte şi uzând de combustii din sursă generoasă, au făcut ca ARLUS să se mişte cum şi încotro a fost nevoie. Aşa, să zicem, în conducerea centrală, dr. Simion Oeriu (Schaefer), cel dintâi secretar general al Asociaţiei (împreună cu P.P. Stănescu – acesta însă, cel mai probabil, numai decorativ) – foarte activ şi cu excelente rezultate organizatorice, devenit apoi vicepreşedinte, dar asta nu prin promovare, ci mai curând din interesul cuiva de a-l păstra acolo ca instrument suplimentar de control şi exercitare de influenţă în condiţiile în care, de-adevăratelea promovat, lui i s-au încredinţat responsabilităţi în alte domenii, de neconceput fără recomandare şi sprijin sovietic: comisar general al executării Armistiţiului cu rang de subsecretar de stat, comisar general al Guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control şi, pe urmă, comisar al Guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace. Râvnind o catedră universitară, dr. S. Oeriu (cum îi apare notat mai peste tot numele), reuşeşte să o obţină – însă, în versiunea cea mai vehiculată, prin şantaj şi uzurpare, cu sprijin din partea ministrului de resort, Şt. Voitec, determinând decesul titularului vizat, prof. Vintilă Ciocâlteu, specialist şi poet recunoscut, chiar în timpul şedinţei de consiliu profesoral în care se dezbate chestiunea.
Aceleiaşi categorii sau poate că unei subclase a acesteia îi aparţin membrii Asociaţiei ori numai simplii ei simpatizanţi care (probabil cu delegaţie) sunt prezenţi în adunări mai cu seamă pentru a genera şi a întreţine atmosferă de entuzaism prosovietic – frecvent în temeiul propriei experienţe sovietice, ca depunători de mărturii. Un exemplu elocvent îl reprezintă, inclusiv prin biografia lui contorsionată, colonelul şi ulterior generalul Mihail Maltopol – ofiţer politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, şef al mişcării voluntarilor români foşti prizonieri în U.R.S.S. Numărul şi calitatea militanţilor de acest fel este însă greu de cunoscut, mai ales că lor li se adaugă mereu cei cu stagii moscovite şi beneficiarii vizitelor cu temă în ara Sovietelor – des organizate şi în detaliu regizate – determinaţi să-şi asume, reveniţi acasă, acest statut.
Poate fi vorba, pentru rigoare, şi de alte categorii, însă numaidecât de încă una foarte importantă – tot altoită şi care, în deficit de notorietate şi de credit, deci şi de autoritate deocamdată, este sprijinită să se întrupeze public printr-o astfel de hrănire parazitară pe seama acelora peste care urmează să-şi impună, dictatorial şi selectiv după criterii noi, dominaţia: politicienii. Aşa cum nu lipsesc aproape niciodată de la evenimentele ARLUS, încă de la început, reprezentanţii numeroşi şi de diferite feluri ai Moscovei (Ambasadă, Armata Roşie, Comisia Aliată de Control, diplomaţi şi personalităţi din diferite domenii – iar VOKS are un reprezentant permanent în ARLUS), aceştia având misiune de supraveghere, control, evaluare, direcţionare etc. a lucrurilor – tot aşa nu lipsesc politicienii autohtoni zişi democraţi şi progresişti. Între ei, dr. Petru Groza, Ana Pauker, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Romulus Zăroni, Ştefan Voitec şi alţii. S-ar spune că asta corespunzător prezenţei diplomatice străine – ceea ce nu e de contestat şi, de asemeni, dovadă că Guvernul susţine obiectivele ARLUS şi încurajează poporul în acelaşi sens. Numai la prima vedere este însă aşa, întrucât, în realitate, anonimii în cvasitotalitate de la tribuna guvernamentală în primul rând îşi construiesc şi sporesc public numele stând lângă savanţi, medici şi creatori cu renume. Fruntaşii ARLUS, cum afirmă repetat în Scânteia, sunt chezăşia că se doreşte sincer ceeea ce ei propun . Asta întrucât – spune I.C. Parhon, aproape sincer, în conferinţa Pentru ce prietenie cu U.R.S.S.?, prima dintr-o serie bogată de conferinţe ARLUS – asta şi aşa este vremea: Astăzi se impune ca o condiţie imperativă să fim prieteni cu U. R. S. S. Această prietenie isvorăşte dintr-un puternic instinct de conservare. Suntem o ţară prea mică faţă de U. R. S. S. şi vecinătatea ei ne arată că poziţia noastră geografică determină lucrul acesta.
AUREL BUZINCU
Comentarii