Volumul Ramuri de salcie, apărut la Editura Doxologia (Iaşi, 2022), completează armonios numele scriitoarei Lucia Olaru Nenati, „personalitate de autoritate morală şi academică, recunoscută şi respectată” (p. 5), cum o definea preot prof. univ. dr. Theodor Damian, scriitor din New York, în paginile ce prefaţează cartea.
Citită cu luare-aminte, aceasta surprinde lectorul prin bogăţia imaginilor spirituale alese, după o severă selecţie, atât din viaţa creştin-ortodoxă a poporului nostru, de acasă sau din diaspora, cât şi prin judecata profundă pe care autoarea o face realităţilor sociale ale vremii noastre. Citim o serie de articole variate (de la religie şi credinţă, rugăciune, post, Iisus Hristos, Paştele, Sfântul Duh, Crăciun, Florii, Biserică, până la politică şi Eminescu, diaspora românească), ce dovedesc „angajarea autoarei în problemele vieţii cotidiene, ca un fel de exemplu despre cum se trăieşte pe baricade, niciodată sub baricade” (p. 6).
Articolele cuprinse în capitolul Cogito (Eseu despre Cruce, Meditaţie despre Sfântul Duh, Lumina idealizării sau altfel despre post, Duminica Floriilor – un simbol veşnic actual, Despre înţelesul puţin înţeles al jertfei şi Învierii, p. 13-38) vădesc nu numai harul scriitoricesc, ci şi strădania, cu timp şi fără timp, de a înţelege şi a trăi ceea ce singură a cules din cărţile sfinte care i-au luminat viaţa. Aceste descoperiri au întărit-o să treacă peste încercări de tot felul, să se bucure acum, la senectute, de Lumina Sfântului Duh care i-a alinat mintea şi sufletul, nădăjduind să intre în veşnicie, în Lumina cea neînserată. Mărturisirea autoarei este cutremurătoare prin sinceritate, dar şi prin profunzime „Aşa că nădăjduiesc a nu greşi […] când îmi reprezint concret, în sfârşit, la aceşti ani ai maturităţii, natura acestei taine ce mi-a frământat gândurile copilăriei şi îmi închipui că tocmai aceasta poate fi o manifestare a Sfântului Duh, energia specială ce uneori vine de Sus, ca să ne înflorească şi să prelungească omenescul, ducându-l către vecinătatea Divinului, făcându-ne să avem, încă din viaţa asta, revelaţia a ceea ce constituie natura Raiului […] spre a trezi dorirea muritorilor de a merita, prin faptele lor bune, să-l cunoască şi să-l trăiască” (p. 206-207).
La această înţeleaptă gândire a ajuns şi prin citirea cu luare-aminte a Sfintelor Scripturi, dar şi prin ascultarea cu urechile minţii şi ale sufletului a tâlcuirilor făcute de marii ierarhi. Impresionant este dialogul purtat cu Preafericitul Patriarh Daniel (pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei), despre rolul şcolii teologice în îndreptarea poporului nostru spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea preoţilor bine pregătiţi pentru această misiune. Dialogul se realiza despre Seminarul Teologic de la Dorohoi, în ai căror absolvenţi Întâistătătorul Bisericii noastre îşi punea o mare nădejde. Acesta îi binecuvânta şi îi felicita pe ei şi pe părinţii lor creştini-ortodocşi, rugându-L „pe Bunul Dumnezeu să le dea sănătate, bucurie şi să continue tradiţia înaintaşilor pentru că aici (în ţinutul Botoşanilor, n.n.) este un pământ binecuvântat, un suflu al Duhului Sfânt mai puternic, care a dat atâtea personalităţi din domeniul istoriei, culturii şi cultelor […]. De aceea, aş zice că la Botoşani, deşi nu aveţi munţi mari, cerul e mai aproape de pământ şi pământul mai aproape de cer” (p. 89).
Şi nu se putea ca Lucia Olaru Nenati, vrednic director cândva al Teatrului „Mihai Eminescu”, să rostească numele Botoşanilor fără a nu pomeni, în această carte, pe Luceafărul poeziei româneşti. În multe pagini ale acestei cărţi, autoarea vorbeşte despre Eminescu. Calde şi convingătoare sunt gândurile din articolele Lumina lină a lui Eminescu, Arca Eminescu, dar şi în alte pagini în care îl slăveşte prin cuvânt, iar în faţa ascultătorilor români din diaspora, din marile centre culturale ale lumii, prin cântec (p. 6). Comentând câteva din elegiile poetului (Rugăciune, Răsai asupra mea, Lumină lină), scriitoarea nu trece cu vederea nume ale marilor noştri exegeţi care au făcut ca prin scrierile lor să-l aducă pe Poet cât mai aproape de sufletul românilor (Titu Maiorescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Noica, Mihai Drăgan, p. 75-77).
Autoarea mărturiseşte, spre bucuria celor care au ascultat-o, că poeziile pe care le-a comentat nu le poate citi decât cântat: „cred că şi el, cel care cânta atât de frumos, le-a gândit şi rostit intonate, deopotrivă ca pe nişte colinde, romanţe şi imn religios: Înalţă-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie!” (p. 79). Nu ne putem opri fără a menţiona paginile pe care le-a dedicat tot lui Eminescu Pelerini printre monumentele credinţei şi pe urmele lui Eminescu în Europa: Viena, Veneţia, Madrid, Florenţa, Milano (p. 247-253). Cărturarii români cu care a făcut aceste pelerinaje erau bucuroşi pentru gândurile pe care Eminescu le avea despre artă şi credinţă: „Adevăraţii avocaţi ai bisericii sunt artele […], care fac pe ateu religios, îl fac să se simtă nemărginit de mic faţă de infinitul timpului” (p. 253).
În capitolul Pelerini pe urmele credinţei, Lucia Olaru Nenati aduce cinstire valorilor ortodoxiei: Putna, reazem al istoriei şi sufletului românesc, Voroneţ – o instituţie de cult şi cultură, Vorona – un model spiritual reiterat (p. 195-220). În aceste pagini autoarea accentuează rolul acestor mănăstiri, prin frumuseţea credinţei ilustrată artistic, dar şi prin osteneala celor care le prezintă oamenilor ce ajung acolo cu inima deschisă spre slava lui Dumnezeu.
Vă poftim să deschideţi această carte scrisă cu har, în nădejdea că va fi de folos celor care o vor citi, pentru că este o floare rară lângă toate celelalte pe care scriitoarea Lucia Olaru Nenati le-a adus în buchetul de flori al literaturii noastre de astăzi.
Stavrofora
ELENA SIMIONOVICI
Comentarii