S-a stins, la începutul acestui an, Dumitru Radu Popescu, una din marile personalităţi ale literaturii române postbelice. Prolific şi original, în frenezie imaginativă, complex şi încâlcit, aproape neobservat de critică după ’89, în pofida avalanşei editoriale, atacând toate genurile, Dumitru Radu Popescu şi-a văzut de treabă, pe acelaşi (singular) calapod stilistic, încastrând oniricul, grotescul şi tragismul pe structura policierului, prea convins că „personajul nu trebuie să aibă o singură faţă”. Două linii epice par a interfera în scrisul său, regăsind calea spre arhetipuri; fie rememorând „adolescenţa dionisiacă a gojdiştilor”, în spaţiul bihorean, fie explorând geografia sudică, având ca reper Dănceul, o aşezare „de lângă Dunăre”. Dacă înainte, inversând rolurile, „răsucea” temele oficiale (întoarse împotrivă-le, coborând în deriziune), ca „mod de rezistenţă la antigeneza comunismului” (Codreanu 2020 : 47), labirintul său prozastic, de o bogată reţea simbolică, recitind miturile, îl aşază, fără tăgadă, în plin spectacol postmodern, ca reprezentant timpuriu chiar. Să ne amintim că, întâmpinând debutul lui Dumitru Radu Popescu (Fuga, ESPLA, 1958), un tânăr cronicar al vremii făcea, cu o intuiţie de zile mari, două observaţii esenţiale, adeverite imediat. Mircea Tomuş nu se înşela: noul prozator dovedea un suflet de poet şi era interesat metodic de „tehnica dezvăluirii adevărului”. Filonul liric, „latent” în comentariile lui I. Vitner, i-a pricinuit şi reproşuri, vizând inadecvarea la realitate. Al. Oprea, de pildă, nu ezita a-l considera „un rătăcit” pe cărările naturalismului, defilând, însă, cu grupul stelist, o revistă-fanion în acei ani, prin programul antiidilic. H. Zalis, în dispută cu E. Simion, denunţa „fragilitatea” şi lipsa coerenţei epice, iar Paul Georgescu constata, îndreptăţit, alunecarea spre tragic.
Dumitru Radu Popescu (1935-2023) a scris enorm, trezind „spaima bibliografilor”. Dezvoltând, cu „inventivitate sadică”, subiecte insolite, pe schelărie mitologică, insertând fantasticul şi cultivând invazia maleficului, prozatorul, ieşit, după ’89, „din cărţi”, cum crede N. Manolescu, incapabil să-şi organizeze ficţiunea, livrând – în avalanşă – piese de teatru „ilizibile”, a impus un stil. De un experimentalism frenetic, colocvial, destrămând şi refăcând realitatea prin „refracţie deformatoare”, ca „totalitate ascunsă”, cum sesiza Mirela Marin, interesată de tehnicile narative, el problematizează, căutând tiparele ontologice. Realismul de fond, supus tratamentului parodic, sfârşeşte în farsă, pulverizând perspectiva narativă. Discontinuitatea, fragmentarismul, prolixitatea, ludismul se pliază, cu frenezie barocă şi fantezie neistovită, fluidităţii lumii, în degradare / desacralizare. Iar potenţialul alegoric, exploatat abundent, sfidând incoerenţa realităţii, încearcă a asigura coezivitatea; fiindcă, prin problematică, teme, motive etc., proza şi dramaturgia lui D.R. Popescu par a comunica, constata Mircea Iorgulescu, închipuind „un adevărat sistem”. Fireşte, labirintic, sub cupola moralei, dincolo de medii şi epoci, întreţinând confruntarea, prelucrând, în proiecţie simbolică, teme eterne. Putem afirma că personajele sunt esenţe, că, în creuzetul epic, prozatorul reface, amalgamând, o scenarită mitică, de extracţie alegorică sau parabolică, vădind creativitate mitopoetică. Realitatea plurivocă a operei intersectează, teatralizant, codul poetic şi cel realist, plasată, prin onirism „controlat”, în atemporal sau, dimpotrivă, în prezentul căzut în derizoriu, caricaturizat, satanizat, cu eroi suciţi şi farse sinistre. Evident, astfel de texte, provocând şi întreţinând, prin jocul măştilor naratoriale, confuzia esenţă / aparenţă, impun un pretenţios cod de lectură, solicitând, se înţelege, un cititor avizat.
Deşi Dumitru Radu Popescu „nu este un scriitor comercial”, atrăgea atenţia, cu ani în urmă, M. Ungheanu, ochiul său cinematografic exploatează nemilos şi savuros resursele excentricităţii. Prozatorul ştie prea bine că arta este o alchimie şi, în consecinţă, e preocupat de tehnică. În fond, în repetate ocazii, el şi-a recunoscut „strategia”: pleacă, sondând arhetipalul, de la adevărurile eterne (ale grecilor, preciza), acceptând fixitatea tipurilor şi o umanitate canonică, pentru a se plia / mula pe eveniment. Acordă credit ficţiunii pe care o propune chiar inepuizabila realitate, dezvoltând o intrigă bogată, supusă dislocărilor, „remontării” faptelor, reinterpretărilor. Eroii săi, volubili, intervenind corectiv, îşi confruntă versiunile; proza are obstinaţia bizarului, vorbeşte, cu un realism atroce, despre inocenţa jertfită şi vinovăţie, despre candoare şi cruzime, într-o viziune grotescă şi „abuz de macabru”. Ne întâmpină un şir de crime, o avalanşă de întrebări, provocând dezbaterea. Adică, prin problematizare şi carnavalizare, o confruntare a „istoriilor”, în reformulare continuă, deformate şi degradate din unghi parodic, golite de sacru, decăzând într-o istorie tribală. Totuşi, o literatură aluzivă, ermetică, stranie, iubind parabola, în corespondenţă cu adierile mitologizante. Fiindcă, spunea D.R. Popescu, o literatură fără parabolă este sociologie; iar directeţea, alungând esopismul, ne scoate din literatură.
Poate că intră în ecuaţie şi eschivele omului, care, curios, ca autor, se consideră „lipsit de fantezie!” Culegând întâmplări din viaţă, Dumitru Radu Popescu e interesat, însă, nu de evenimente, ci de înţelesurile lor. Întâmplările trecute nici nu sunt sigure; „eternizate” prin povestire, adunând probe şi opinii „încrucişate”, ele propun, extrase dintr-o „mâzgă informaţională groasă”, interpretări ipotetice asupra unei materii „în destrămare”, dezvăluindu-i partea morală sau cea întunecată. Vorbind, adică, cum spune procurorul Tică Dunărinţu, în ipostaze diferite, despre un trecut „vag şi tulbure”, încercând a desluşi „misterul acelor cauze”. Prozatorul ne propune, de fapt, deloc linear, o lungă şi stufoasă dezbatere morală, cu iz justiţiar, avertizându-ne, prin vocea unui personaj, că „numai echilibrul are viaţă lungă” (v. Împăratul norilor); că patimile „nu trăiesc mult”, intrând, firesc, în albia lor; că „fugile” în vis, trăind simultan în real şi imaginar, ne împing dincolo de „hotarele vizibilului”, într-o ficţiune despletită, luxuriantă, meandrică, auto-comentată etc., cerând, sub laitmotivul anchetei, mobilitate detectivistică pentru a auzi şi vedea „ce nu se vede şi nu se aude”, slalomând, printre detalii şi metamorfoze, pentru a ajunge la „morişca” adevărului: adică, o eternă contradicţie, irezolvabilă. Cercetând lumea de sus, chiar de pe „acoperişul ei” , înarmat cu faimoasele catalige, judecând-o necruţător în conflictualitatea ei nedomolită, pornit în căutarea adevărului (nuanţat, pulverizat) şi sfârşind, alături de U. Eco, prin a râde de adevăr ca o posibilă, sperată eliberare, Dumitru Radu Popescu ne invită să exersăm „puterea de a vedea”. Evident, dincolo de suprafaţa descriptivă, complicată, sofisticată, căzând, aparent, în gratuitate, decriptând-o sub pecetea deriziunii şi disoluţiei, descoperind, odată cu invazia amoralismului şi demonismului, coordonatele morale. Fiindcă oamenii, ne reamintea prozatorul, sunt complicaţi; ticăloşia şi lumina convieţuiesc sub cupola unei lumi desacralizate, ambiguizarea şi incertitudinea s-au înstăpânit, demonul relativismului este suveran.
Dumitru Radu Popescu a început ca nuvelist şi, ispitit de roman, a rămas un mare nuvelist, eliberând o imaginaţie debordantă, aglutinantă, sondând fondul arhetipal. Dar nu e vorba doar de o „stilizare mitologică”, afirmaţie nedreaptă, fluturată repetat, cu încăpăţânare, restrânsă la expresivitate. În Duios Anastasia trecea, publicată în Gazeta literară (1966), Vladimir Streinu descoperea o Antigonă „locală”, tânăra învăţătoare din acel sat dunărean dorind – pe fundalul unui tragism rafinat – împlinirea datinei străvechi, îngropând sârbul ucis (un „mort al nimănui”). Dar nuvela inaugura „o nouă etapă” în scrisul lui D. R. Popescu, vădind similitudini cu teatrul celor mari (Brecht, Anouilh), cum s-a observat. Leul albastru, o parabolă străvezie, de mare ecou în epocă, un scandal „de vârf” al anului literar, publicată în Luceafărul (1965) şi reluată în volum abia în 1981, a stârnit o dură campanie de presă; tonul l-a dat Scânteia tineretului, îşi aminteşte C. Stănescu, pe atunci redactor „agrarian”, găzduind intervenţiile unor cititori revoltaţi „la ordin”. Dar şi două şedinţe la Uniunea Scriitorilor, prima „pe necitite”, sfârşind prin a aduce, la unison, laude celui care urma a fi pedepsit. Probând o solidarizare azi pierdută. În Bâlc şi doctorul pleacă la vânătoare sesizăm o artă poetică (ironică); vorbind despre sine, navigând printre amintiri, învăţăcelul, ca exponent al generaţiei, pune în discuţie canonul (dăscălesc), alunecând în parabolă: e amintită viaţa de intern, senzaţia de claustrare, cu terorizanta imagine a internatului, şi – implicit – speranţa evaziunii, a spaţiului deschis, replicând coerciţiei maeştrilor, a „pedagogilor literari” (printre ei, şi Marin Preda, luptându-se cu „făcătorii de cuvinte” şi blamând povestirile „cu mânji albi”).
Comentarii