Copil fiind, născut în apropierea bisericii (creştin-ortodoxe) săteşti, cu cimitirul aferent aceleiaşi împrejmuiri, nutream o frică maladivă faţă de locul în care-şi dormeau somnul de veci osemintele strămoşilor mei. Până la apropierea vârstei de 14 ani, odată cu venirea serii, evitam, pe cât posibil, drumul ce trecea pe lângă cimitirul satului aflat în apropierea casei părinteşti. Odată însă cu trecerea anilor, când devenisem deja un tânăr ce se apropia de vârsta maturităţii, această frică a dispărut ca prin farmec şi chiar mă distra faptul că unii tineri de vârsta mea sau mai mult aveau încă emoţii când treceau pe lângă cimitir noaptea şi, mai ales, la jumătatea acesteia. Se credea că atunci, la jumătatea nopţii, unii dintre morţi îşi părăsesc locul în care sunt înhumaţi şi iau forma de vampiri ori alte făpturi malefice cauzatoare de autentice tragedii sufleteşti… Dispariţia fricii mele faţă de ultimul domiciliu al oamenilor – cimitirul uman (în unele ţări ale lumii există şi cimitire ale animalelor – mai ales cele de companie) –, se datora şi unei întâmplări comice, dar care ar fi putut avea urmări tragice… Ne aflam în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când trupele Germaniei naziste şi cele aliate acestora înaintau victorioase pe teritoriul Rusiei sovietice.
La şcoala primară din satul meu natal, în vara anului 1942, în fiecare seară se făceau pregătiri „prin repetiţie”, sub îndrumarea unei învăţătoare, a unui relativ mare număr de tineri, în care predominau fetele şi şcolarii, pentru o serbare dedicată bravilor noştri ostaşi care făceau minuni pe câmpul de luptă, împinşi într-un război care, dincolo de râul Nistru, n-ar fi trebuit a ne mai interesa…
Târziu, seară de seară, un grup de fete se întorcea de la repetiţiile respective, trecând tocmai în drumul lor pe lângă cimitir. Fetele în cauză, de vârsta măritişului timpuriu – unele dintre ele –, erau aşteptate uneori de prietenii lor care, din diverse cauze, scăpaseră de plecarea la oaste. Unul dintre aceştia, nemulţumit de faptul că nu se bucura de atenţia pe care considera că o merită din partea unei fete pe care pusese ochii şi pentru care nutrea profunde sentimente de dragoste, ce se dovedeau a fi fără speranţă, s-a gândit să le-o facă, să se răzbune într-un anume fel, aşa cum era să aflu mai târziu. Ca urmare, alegând momentul potrivit, cu timp de vară feeric, într-o seară târzie, destul de întunecoasă, dezbrăcat, gol puşcă, s-a aşezat în faţa porţii cimitirului, aşteptând grupul de fete ce urma a se întoarce de la repetiţie, cu intenţia de a le speria…
Întâmplarea a făcut însă ca, înaintea apariţiei grupului de fete aşteptat, să trecem spre casă, pe acelaşi drum, eu şi cu tatăl meu, cu o căruţă zdravănă de fân tractată de cei doi bidivii din gospodăria noastră. Urcaţi pe fânul uscat şi clădit pe căruţă, cam la peste 4 metri faţă de platforma drumului, ne deplasam în pasul cailor spre casă când, deodată, în faţa ochilor, prin întuneric, am zărit în poarta cimitirului silueta în costumul lui Adam a omului care aştepta fetele. Înfricoşat, am strigat disperat „dracul” şi, instinctiv, m-am ascuns în fân sub drucul de lemn cu care era legată încărcătura. Şi, deşi inima îmi bătea de să sară din coşul pieptului, am putut observa că bătrânul meu tată a coborât calm din căruţă şi, printr-un salt la care nu m-am aşteptat, s-a aflat lângă „dracul” ce nu a mai avut timp să fugă. Cu biciul cu care mâna caii a început să-l mângâie cu dărnicie până ce „dracul” a început a ţipa: „Lasă-mă bădie, că mă omori!”. Abia atunci când a început a fugi printre crucile mormintelor, a scăpat de biciuiala bătrânului tată, înfuriat pe seama faptului că i-a speriat băiatul. A doua zi, bietul tânăr, care încercase a o face pe „necuratul”, a venit la noi acasă şi a rugat-o pe mama să intervină pe lângă tata spre a nu-i face reclamaţie la postul de jandarmi comunal. Era bandajat şi se cunoşteau prin umflături urmele de bici pe mâini, gât şi picioare. Nu ştiu cum ar fi reacţionat fetele respective dacă n-am fi fost noi înainte de a ajunge ele în spaţiul „necuratului”. Dar eu, parcă dintr-o dată, m-am maturizat zicându-mi: „Diavolul este omul din preajma ta!”. Era preludiul încetării fricii mele de ultimul domiciliu al osemintelor pământeşti ale omului… cimitirul.
Anii au trecut prin şcoli şi universităţi, iar viaţa m-a adus acolo unde visasem copilărie: să aduc lumina electrică (văzută la oraş) în casa omului de la ţară şi s-l scap de lampe cu naft (gaz lampant lichid) sau felinar, la care-mi făceam temele în timpul şcolii primare. Astfel, ca inginer electrotehnician proiectant şi coordonator al Serviciului (Atelierului) de proiectare de la IRE Suceava (Întreprinderea Regională de Electricitate, pe atunci), am luat parte activă la epopeea electrificării rurale a regiunii (localităţile aferente actualelor judeţe Suceava şi Botoşani) şi am participat la sărbătorirea încheierii, pe zone, a electrificării nordului Moldovei. Mi-aduc aminte că primul raion (aşa cum era împărţirea administrativ-teritorială a ţării pe atunci) declarat complet electrificat în regiune a fost Câmpulung Moldovenesc – astăzi în judeţul Suceava. Fondurile de investiţii pentru acţiunea de electrificare rurală se constituiau, pe atunci, prin contribuţiile populaţiei sub coordonarea Consiliului Popular Regional. Pentru fiecare localitate rurală (sat sau sat reşedinţă de comună) se întocmea o documentaţie tehnico-economică, care era constituită în două faze: tema de proiectare (TP) şi proiectul de execuţie (PE).
Tema de proiectare, care de regulă se înscria în studiu general de electrificare – fie pe raioane, fie pe întreaga regiune –, trebuia să conţină elementele strict necesare privind baza proiectelor de execuţie: condensatorii (receptoarele) de energie electrică potenţiali precum şi cei din perspectiva dezvoltării pe cel puţin zece ani, iluminat public, iluminat şi utilizări casnice, mici consumatori industriali precum şi alţi diverşi consumatori prevăzuţi a se conecta la reţeaua publică de joasă tensiune (0,38/0,22 kV). Obligatoriu, TP trebuia să includă soluţiile posibile ale racordării reţelei de utilizarea la reţeaua SEN (Sistemului Electroenergetic Naţional), prin intermediul reacordurilor, de regulă aeriene, de 20 kV şi a posturilor de transformare 20/0,4 kV. Se avea în vedere şi documentaţia auxiliară privind scoaterea temporară şi definitivă din circuitul agricol (după caz) a terenurilor afectate de suporţii (din beton) ale racordurilor LEA (linii electrice aeriene) de 20 kV. Informaţiile, mare parte din cele necesare, se dădeau de consiliile populare comunale, la care se adăugau cele culese din analiza terenului ca atare. Prin consiliile populare comunale, aşa cum spuneam, se asigurau fondurile băneşti de investiţii, prin contribuţia cetăţenilor la acţiunea de electrificare. Ordinea în care se elaborau TP+PE ca şi transpunerea lor în practica vieţii depindea, evident, de puterea economică a localităţilor respective. Rămâneau la urmă localităţile mai sărace. Pentru aprecierea puterii economice a unei anume localităţi rurale la o primă vedere, în practica mea de ani de zile, am găsit un criteriu – dincolo de nivelul construcţiilor de locuit – „cimitirul localităţilor”. Astfel, înainte de a ajunge la primării, luam legătura cu cei ce se ocupau de administraţia cimitirelor localităţilor (consiliile parohiale, respectiv pălimarul bisericii creştin-ortodoxe, majoritară în zona regiunii Suceava). Un cimitir bine organizat şi întreţinut reprezenta o localitate cu posibilităţi bune de a colecta fondurile de electrificare, pe când un cimitir ca vai de capul lui reflecta un nivel scăzut privind puterea economică a localităţii. Am ajuns a înţelege că cimitirul poate reprezenta un fel de oglindă a localităţilor ca atare şi, de aceea, nu întâmplător şoferul care ne asigura transportul în teren al echipelor de proiectare (din care făceau parte inclusiv operatorii topografici şi geologul) mă întreba pe un tom ironic: „Mergem mai întâi la «parcul rece» (denumire dată în glumă cimitirului) sau mergem direct la primărie?”.
După atâţia ani mă bucur că, la timpul respectiv, am elaborat gratuit (prin voluntariat) TP+PE privind electrificarea localităţii (rurale) mele natale, fără a mai fi cazul analizei stării cimitirului sătesc. De atunci au trecut mulţi ani, mai bine de jumătate de veac, şi mă bucur că reţelele proiectate şi realizate stau în picioare, ca de altfel în întreaga ţară, nefiind afectate de prăbuşirea economico-industrială a ţării după aşa-numita revoluţie a anilor 1989-1990. De atunci, în opinia mea, şi, desigur, nu numai a mea, cimitirul oricărei localităţi mai mici sau mai mari, urbane sau rurale, reprezintă prin imaginea sa o oglindă istorică a populaţiei ca atare, o autentică piesă de muzeu a respectivelor localităţi în care, mai rar sau mai frecvent, oamenii pot păstra momente de reculegere pentru cei dragi şi plecaţi pe celălalt tărâm şi, în acelaşi timp, pot medita la efemeritatea vieţii, în perspectiva de a fi mai buni, mai înţelegători şi toleranţi cu cei din jurul lor.
Am citit multe monografii ale aşezărilor umane din România, elaborate mai ales în ultimele decenii de existenţă, dar am găsit prea puţine referinţe la locurile de veci ale înaintaşilor noştri, al căror memorie se cuvine să-o cinstim – cimitirele.
Nici nu ştiu dacă există în România vreo referinţă legislativă cu privire la organizarea şi întreţinerea cimitirelor – mai ales a celor din mediul rural(?). Am asistat neputincios şi dezamăgit la dispariţia crucilor de lemn (e drept că unele erau putrezite), ce marcau locul de veci a osemintelor strămoşilor noştri, de nu mai ştim astăzi unde le mai sunt oasele, de nu s-ar fi transformat în pământ… Multe astfel de cruci au fost folosite drept lemn de foc de unii slujitori ai altarului… Ba, mai mult, unii dintre aceşti slujitori şi-au atribuit, cu de la sine putere, calitatea de proprietari ai terenurilor cimitirelor rurale, inclusiv ale terenurilor arabile – proprietatea de drept a parohiilor deservite, dispunând după voie de veniturile niciodată evaluate şi marcându-le prin borne din beton inscripţionate cu iniţialele numelui şi prenumelui unui anume slujitor al altarului.
Am avut prilejul să văd, nu demult, cum parohul creştin-ortodox a interzis înmormântarea unui creştin adventist în cimitirul satului, obligând astfel familia acestuia de a transporta cadavrul în cimitirul altui sat, la o distanţă de aproape 10 km! În replică, credincioşii adventişti şi-au organizat un cimitir interconfesional pe o suprafaţă de cca 1.000 mp, pe un teren donat de unul dintre credincioşi, la marginea unei păduri, departe de zgomotul cârciumilor şi, respectiv, al pensiunilor specifice industriei turistice.
Cred că a venit timpul adoptării unor hotărâri duhovniceşti în spiritul ecumenismului ca, cel puţin la noi în Bucovina, să punem capăt rivalităţilor surde între diversele confesiuni religioase, să promovăm respectul reciproc, chiar şi cu cei ce se declară atei, în spiritul prevederilor constituţionale. Şcoala şi educaţia din familie, cred că trebuie să cultive înţelegerea şi toleranţa în context interetnic şi interconfesional pe linie de religie şi credinţă. Numai aşa putem aspira, cred, către o societate a civilizaţiei şi înţelepciunii.
ROMULUS SFICHI
Comentarii