Motto: „Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi”
(Emil Cioran)
Fiinţă aruncată în lume, croită, parcă, pentru moarte, amintind de acel Zein zum Tode heideggerian, omul, sedus de cuvântul înveşnicirii, pleacă într-un pelerinaj al sufletului, pe parcursul unei vieţi, sau a mai multora, şi-şi regăseşte obârşia, matca în care se odihneşte de sorţii talantului, prin dăruirea darului – „Dăruind, vei dobândi”, spunea părintele de la Rohia.
Scriitorul Ioan Popoiu, exilat în propria fiinţă, a sculptat, cu dalta cuvântului, o firidă în care să poată locui, „în chip poetic”, evadând din propriul lăuntric printr-o spovedanie livrescă: „Călătorie spre centrul fiinţei”.
Volumul, apărut în 2021, la Editura Aius, Craiova, cuprinde poemele unui suflet, prins în cătuşele cunoaşterii, care-şi caută identitatea, sub forma unor ipostaze existenţiale, adevărate ontofanii: Hamlet, Faust, Zarathustra: „calea mea spre sinele ascuns a fost lungă dureroasă / ştiu unde a-nceput această voluptuoasă / chinuitoare căutare / călătorie spre centrul fiinţei / aşa aş numi aventura vieţii mele / nu am dorit niciodată să mă resemnez / a fost ceva real devorator / nu am avut modele în această alchimie sui generis / am introdus ceva nou poate nemaiîncercat nu ştiu / personajele au fost modelele mele vii palpabile / Hamlet Faust Zarathustra…” (Călătorie spre centrul fiinţei).
Spaţiul poetic îşi asumă deplina libertate, ca pe o altă viaţă, câştigată la aruncarea arginţilor răscumpărători de moarte ce-şi pune în ramă coasa, ca pe o ofrandă a sinelui. În fiecare vers e o deşirare a neîmplinirilor şi a aşteptărilor, dar şi o spovedanie salvatoare, ca răscumpărare a unei vieţi cusute cu aţă albă, care doar prin incantaţia versului mai poate fi salvată, hamletizând: „simt o oboseală venită de departe / din adâncurile fiinţei / nu-ţi spun ceva nou / acest dezgust universal cronic /respiraţia noastră cea de toate zilele / nu te mira aceasta e lumea în care trăim… / ascultăm noi cu adevărat geamătul sinelui nostru…” (Suntem nefericiţi).
Străin în lume şi de lume, într-o orbitoare incertitudine a trăirilor, Poetul îşi asumă părăsirea şi însingurarea, ca o carte de vizită a propriei vieţi, şi duce o luptă făţişă cu ispitele diurne, nu mai este un adept camusian al lui „Midi, le Juste” şi îşi apropriază nocturnul, ca stare existenţială permanentă şi salvatoare: „disperarea mi-a fost refugiul dar am trăit mai adevărat / înăuntrul ei decât în letargia cotidiană / am iubit mai mult noaptea cu promisiunile ei fantastice / înşelătoare decât soarele amiezii / am supravieţuit la limita miracolului / cu riscul şi necunoscutul sub ochi…” (La marginea deşertului).
Într-o lume second hand, care şi-a pierdut umanitatea şi-şi sărbătoreşte propria prăbuşire, singura salvare pe care ne-o propune poetul, încorsetat de vremuri, este „zeificarea” oamenilor, o împăcare cu cerul îndărătnic şi golit de sacru: „cerul e gol pământul e gol ce straniu fior / nimeni nu mai locuieşte aici / pe o planetă de şapte miliarde de fiinţe… / ce vreţi altă filozofie mai profundă / acest imens paradox o lume de umbre de măşti / aşa arată lumea noastră / lumea în care Dumnezeu este mort / morţi sunt toţi zeii altarul e gol bisericile pustii / bate vântul nestânjenit / aceasta e marea ispită / să pieri să dispari nu avem ce căuta aici / în aceşti termeni discutăm / nu mai e loc pentru iluzii / lumea e pustie zeii ne-au părăsit / nu ne putem plânge să tăcem noi i-am ucis…” (Nu mai avem ce aştepta).
Vidul lăuntric, întrezărit în oglinda cunoaşterii, din chingile căreia ar fi vrut să evadeze, înnobilează, de fapt, versul, îmbrăcându-l în frumuseţea tragică a lucidităţii care-şi cere drepturile, făţiş, scormonindu-i fiinţa prin toate ungherele: „când păşesc în interiorul meu / văd în mine parcă aş fi de sticlă / vrei să ştii de unde vin toate acestea… / aş vrea să-nţeleg să mă descifrez pe mine / să deschid uşile ferecate în care este-nchis Eul… / nu pot să ajung la mine cel real / voi afla vreodată cine sunt / cine este cel ce locuieşte acest nume / nu văd în mine decât peisaje selenare falii adânci…” (Într-un exil fără sfârşit).
Sub pecetea raţiunii, poemul curge, aidoma unui flux al conştiinţei care-şi caută albia în cunoaştere, chiar dacă, uneori, apăsătoare şi păguboasă, o cunoaştere de la marginea lumii, panoramică, de unde poetul poate contempla sacrul.
Un romantic existenţialist, bolnav de prea multă luciditate, Ioan Popoiu, ca un căutător al adevărurilor spuse/scrise verde-n faţă, un veşnic neliniştit, cuprins de o grandioasă febrilitate a ideilor şi a spiritului, se construieşte pe sine, fărâmă cu fărâmă, ca într-un adevărat puzzle poetic, fiecare vers fiind o prelungire a propriului suflet: „…suntem condamnaţi / trăim ca şi când am fi prizonieri în existenţă… / ca să exprim aceste trăiri aş scrie mai bine / o ars anti-poetica / despre o lume metalică robotizată terifiantă / nu mai e loc pentru iluzii şi vise / nu mai iubi nu mai crede nu mai lupta / e deja târziu mult prea târziu pentru toate / a căzut cortina spectacolul s-a sfârşit piesa e aceeaşi / aşa realizăm că trăim în interiorul unui cerc / într-o lume devorată de forme geometrice / o lume în care tăcerea convieţuieşte cu urletul / o lume stranie cu chip nedesluşit…” (Ars antipoetica).
Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢARAN
Comentarii