Zile calde de toamnă, cu scriitori şi flori de câmp din hârtie

Doamna de la recepţia Pensiunii „Studio” din Bacău vorbeşte la telefon, îi pare rău, dar trebuie să refuze solicitarea: „Avem un eveniment, toate locurile au fost rezervate!” Apoi se întoarce amabilă spre noi. Noi suntem evenimentul, nu Niadi Cernica şi Doina Cernica, ci toţi cei 90 de membri ai Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, din Bacău şi din alte judeţe, chiar dacă nu toţi prezenţi on site (cum se mai spune de la pandemie încoace) la sărbătoarea celor 20 de ani care se vor împlini în decembrie de la fondarea Filialei. Deoarece cazarea începe abia peste o oră, iar manifestarea are loc sub semnul celor doi mari scriitori născuţi la Bacău, Alecsandri şi Bacovia, mergem la Parcul Trandafirilor şi cu sentimentul unei reverenţe ne facem o fotografie la urmaşa salciei lui Bacovia, cu frunze şi verzi, şi ruginite, toate încălzite cu bunătate de un soare încă strălucitor.

Deşi suntem membre ale Uniunii Scriitorilor de peste două decenii, la Filiala Bacău am venit, prin transfer de la Iaşi, doar de câţiva ani, de dragul surorii mele, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, atunci în plină creaţie aici, acum amintire şi lumânare cu rugăciune la locul somnului ei de veci din cimitirul Bisericii „Învierea Domnului” din Bacău. Dar asta nu ne face mai puţin părtaşe la aniversare, sentiment pe care îl au şi ceilalţi suceveni care au răspuns invitaţiei preşedintelui Filialei, poetul Dumitru Brăneanu, şi Domnia Sa originar de pe meleaguri sucevene şi membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni: Maria-Elena Cuşnir, Octavian Nestor, Liviu Popescu şi Constantin Severin.

Sărbătoarea noastră a fost primită cu braţele deschise de Uniunea Armenilor – Sucursala Bacău la casa sa de pe strada Oituz, nr. 52-54. Când vii din Suceava bisericilor armeneşti nu poţi să nu priveşti cu un plus de interes şi de emoţie planşele de pe pereţi evocatoare ale unor evenimente istorice, iar eu să nu chem din memorie participarea în anul 2001 la împlinirea a 600 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Armene de la Suceava şi la marcarea a 1700 de ani de la creştinarea Armeniei, eveniment de la care am adus acum câteva fotografii cu Varujan Vosganian şi cu fiica sa, atunci o drăgălaşă fetiţă de câţiva anişori. Aşa a fost să fie, uneori le-am avut la mine şi scriitorul nu a mai ajuns la o lansare de carte, alteori a venit, dar le uitasem acasă, însă, cititoare fermecată a „Cărţii şoaptelor”, nu am renunţat. Dar cel mai mult mă simt legată de armeni, graţie artistei ceasornicar Ileana Nechifor. În atelierul său de pe bulevardul sucevean George Enescu, veritabilă capsulă a timpului, petrec momente de neuitat în melodia veche a pendulelor, în zgomotele cristalin-argintate ale căpăcelelor de sticlă sau metalice care se deschid uşor, în deplasarea suspinată a zimţilor sub ochiul său mărit de lupa unui monoclu, în vreme ce într-un zornăit abia auzit brăţări aurite alunecă şerpuitor pe măsuţa sa de lucru, iar eu mă simt când spectator uimit, când partener melancolic la dialogul subtil cu clipele, cu amiaza, cu propria-mi vârstă.

Un roll up, cu înscrisul cunoscut tuturor celor din Ţara de Sus de la vernisaje, lansări de carte, întâlniri culturale, „Televiziunea Literară”, se mişcă pe picioruţele sale încercând să găsească poziţia cea mai mulţumitoare pentru camera înălţată pe suport sub privirea atentă a lui Eugen Ungureanu, datorită căruia aniversarea noastră va putea fi urmărită şi peste ani, la alte şi alte aniversări, de alţi scriitori şi poate şi de unii dintre noi, câţi vom mai fi, îmi spun, văzându-l pe preotul (şi poetul) Cornel Paiu, colegul nostru de Filială, pregătindu-se de slujba in memoriam. Începe cu acad. Eugen Simion, veşnică pomenire şi pentru Vasile Alecsandri, şi pentru George Bacovia, şi pentru bucovinenii Constantin Blănaru, Ion Cozmei şi Ion Prelipcean. Şi, după buna cuviinţă cu care suntem datori gazdelor, şi victimelor genocidului armean din 1915, şi victimelor războiului dintre Armenia şi Azerbaidjan.

Urmează privirea retrospectivă, parcursă, cu glasul lui Dumitru Brăneanu, de Viorel Savin şi de actualul preşedinte, între cei doi situându-se perioada de frumoasă amintire a conducerii Filialei de către poetul Calistrat Costin. Privire, istorie caracterizată, spune/spun de candide rivalităţi, dar şi de superbe momente de caramaderie. Unsprezece „Toamne bacoviene” şi trei „Alecsandriade” sunt vârfuri ale activităţii care au gravat în memoria membrilor amintirea unor minunate întâlniri. Premii ale Academiei Române – Constantin Călin, Ştefan Munteanu, Adrian Dinu Rachieru, Ion Fercu -, ale Uniunii Scriitorilor – Petru Cimpoeşu, Ovidiu Genaru, Ion Tudor Iovian -, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia – Ovidiu Genaru, Premiul Naţional „I. L. Caragiale” pentru Viorel Savin şi cele 29 de premiere ale pieselor sale de teatru, pe scene importante din ţară, la radio şi televiziune, dar şi la Viena, şi-au răsfrânt strălucirea şi asupra Filialei. Altitudinea retrospectivei este menţinută şi de membrii conducători sau în conducerea de reviste.

O idee, probabil marca Dumitru Brăneanu sau în orice caz a comitetului Filialei, ideea unui colocviu pe tema „De ce, pentru ce, pentru cine scriem?” antrenează în continuare majoritatea participanţilor. De la Valeria Manta Tăicuţu – „Am descoperit că nu există, de fapt, o meserie de scriitor, ci, aşa cum spunea Cesare Pavese, o meserie de a trăi. Eşti autentic datorită ei, scrii datorită ei, ea te ajută să dai expresie bagajului tău emoţional, ideilor, convingerilor şi credinţelor pe care le-ai căpătat tot datorită ei. Ceea ce se află dincolo de acestea ţine de veleitarism, de slăbiciune narcisistă, deci reprezintă o formă de aroganţă semiculturală, care nu face bine nimănui”, la Niadi Cernica – „Scriu cu credinţa că literatura poate readuce mitul şi taina în lumea de astăzi”. De la Emilian Marcu – în notă sarcastic-umoristică: „Scriu de prost!” şi în notă sincer deznădăjduită: „Scriu pentru că mă sufoc!”, la Vosganian Varujan, prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, invitatul de onoare al adunării Filialei, care mărturiseşte că scrie de la opt ani, când scrisul nu e conştientizare, ci ceva care vine din tine. „De ce am continuat să scriu? Pentru că nu-mi era de ajuns lumea din jur. Lumea din jur, aşa cum era, nu-mi era destulă şi atunci am adăugat ceea ce aveam eu de adăugat lumii din jur. Şi acum, ca să întreb de ce scriu este ca şi cum aş întreba de ce visez. De ce visez? Nu ştiu, pentru că dorm, pentru că visul este o stare intermediară între viaţă şi moarte. Scrisul pentru noi este o formă intermediară între viaţă şi moarte. Pentru cine scriu? E ca şi cum aş întreba crizantemele de câmp pentru cine cresc. Poeziile mele sunt cum cresc florile de câmp. Cine vrea le culege. Cine vrea se bucură de ele”. Răspunsul lui Varujan Vosganian a mai cuprins un elogiu al cărţii – „Cartea a fost, s-a dovedit mai puternică şi decât fierul, şi decât piatra, cetăţile s-au prăbuşit, cartea a rămas… Deşi arse, distruse, interzise, autorităţile nu au câştigat niciodată. Omenirea a scris mai mult decât poate să uite” – şi al cititului – „Niciodată omenirea nu a citit mai mult decât acum. Numai că citeşte, ce? Citeşte pe ecranul computerului, citeşte subtitrările de la filme, citeşte şi cărţi, citeşte foarte mult. Numai că cel mai citit nu mai este Shakespeare sau Cervantes, este Google. Este o altă formă de raportare şi oamenii adesea confundă informaţia cu cultura. Informaţia te ajută să cunoşti, cultura te ajută să înţelegi. (…) Omul dacă visează înseamnă că are fantezie, dacă are fantezie înseamnă că retrăieşte, dacă retrăieşte înseamnă că are memorie, computerul are trecut, noi avem memorie. Dacă avem memorie, înseamnă că facem deosebirea dintre bine şi rău şi atunci avem o înţelegere a lumii. Şi înţelegerea asta a lumii, pentru noi, care suntem aici, se exprimă prin poezie…”. Prin literatura pe care o scriem!

Dar, iată în continuare, focalizarea atenţiei asupra revistelor pe care le fac şi în care scriu membrii Filialei, o mulţime de mâini ridicate ţinând deasupra capetelor cele mai recente numere ale acestora, începând, ca prezentare, cu numărul de vară al „Bucovinei literare” care premerge numărului de toamnă, festiv, celebrând împlinirea celor 80 de ani de la fondarea la Cernăuţi. De o sărbătoare, a numărului 100, se apropie încet, dar sigur, şi „Spaţii culturale” cu Valeria Manta Tăicuţu redactor-şef, revista de-acum cunoscută şi apreciată de la Râmnicu Sărat, căreia din ianuarie primăria oraşului adus de aceasta pe harta literară a ţării nu i-a mai acordat sprijin financiar (oricum modic). Este o revistă cu multe calităţi, între care şi aceea, mai rară, de a-şi citi surorile şi de a le prezenta, după cum nicio apariţie editorială nu scapă ochilor, de asemenea plini de interes şi bunăvoinţă ai poetului Nicolai Tăicuţu. De altminteri, veritabila Casă Literară Valeria Manta Tăicuţu&Nicolai Tăicuţu, care a înfruntat furtunile pandemiei, şi-a păstrat curajul, talentul, bucuria amară a scrisului şi în vremea de-acum, a războiului de lângă noi. Iată, Valeria Manta Tăicuţu a adus la aniversare tulburătoarea, excelenta sa carte de poezie „Marea sarcastică”, Editgraph, Buzău, 2022, iar Nicolai Tăicuţu, un mănunchi întreg de la cartea celei de-a 70-a aniversări – „70. O biodiversitate în gri”, adică din 2020: „Balansoar”, „Interior cu lumină aparentă (antologie lirică)”, amândouă apărute la Editgraph Buzău, în anul 2021, şi încă, aşa cum se spune, mirosind a cerneală tipografică – „Cum să mai scapi încă o zi”, din care, cum am ajuns la „Studio” am citit, prima sub ochi, „se cuvenea făcută”: „după circa cincizeci de ani /l-am trimis înainte /pe Nicolai t /în satul copilăriei /să-mi aranjeze /o lansare de carte //în ziua stabilită /la intrarea în cimitir /(aflat nu întâmplător /primul în cale spre sat) /m-a întâmpinat /singur /nicolai t //nu m-a mirat situaţia /şi unul către altul /ne-am cerut scuze”.

Toată lumea este de acord cu meritele revistei „Plumb” (director: Ioan Prăjişteanu, redactor-şef: Dumitru Brăneanu), evidenţiate de directorul său: prezentarea biografiei de scriitor, rând pe rând, a tuturor membrilor Filialei (prezentare, se pare, unică în ţară), trecerea în revistă a laureaţilor Nobel pentru Literatură de Mioara Bahna, cronici aplicate de Constantin Dram, note de lectură la cărţile candidaţilor la Uniunea Scriitorilor. Debuturi. Termen care îl face sentimental pe Ioan Prăjişteanu amintindu-şi bucuria cu care şi-a citit, tipărită într-o revistă, o primă poezie pe care şi acum o ştie pe de rost: „Ploaia plângea cu lacrimi de mireasă…” Recită cu un patos care emoţionează: o clipă cu toţii îi trăim bucuria şi ne retrăim bucuria debutului într-o publicaţie. Grigore Codrescu, „o viaţă profesor de liceu ca şi Eugen Lovinescu” şi colaborator permant al „Plumbului”, are două observaţii. Prima are în vedere condiţia de director a lui Ioan Prăjişteanu, care îşi doreşte înlocuitor, dar nu găseşte, ca în povestea cu luntraşul care trecând oamenii de la un ţărm la altul al râului afla abia prea târziu că ar fi trebuit să sară primul pe uscat, lăsându-şi călătorul în barcă. A doua se referă la dificultatea comunicării cu Uniunea Scriitorilor „la nivelul zeilor”, observaţie din care, diplomat, Dumitru Brăneanu valorifică ideea că dacă nu ajungem noi la Bucureşti, vine Bucureştiul la noi, adică revista „Bucureştiul literar şi artistic”, împreună cu redactorul său şef, Florentin Popescu. Într-adevăr, Florentin Popescu este o prezenţă familiară la reuniunile scriitorilor din Bacău, şi pentru că soţia sa, Iuliana Paloda Popescu este membră a Filialei, şi pentru că are drag de Filială şi mulţi prieteni aici. Pe lângă paginile revistei cu nume de capitală deschise întregii ţări, Florentin Popescu a publicat opt volume „Eu v-am citit pe toţi” în care a adunat cronicile semnate în ultimii 12 ani. Şi scris-cititul-scrisul său continuă, autorii dorindu-i mulţi ani şi multe satisfacţii de la alegerea care i-a hotârât viaţa. Şi pentru că este deopotrivă generos şi modest, pe peronul gării avea să-mi povestească încântat că după socoteala criticului şi istoricului Ioan Adam, chiar 70 dintre colegii promoţiei sale s-au dedicat, într-un fel sau altul, scrisului, literaturii. Pentru că, prin amabilitatea Linei Codreanu, director, primesc regulat revista „Liter-Club”, ascult cu plăcere intervenţia redactorului ei şef, Livia Andrei, care povesteşte că este „o revistă de familie”, creaţia a opt profesori de română din „Triunghiul Bermudelor: Huşi, Vaslui şi Bârlad”. Foarte darnic în laude, în vorbe frumoase – pe deplin meritate, crede cititoarea, colaboratoare veche şi constantă care îi sunt – cu revista „Ateneu” (fondatori: George Bacovia, Grigore Tabacaru, director: Carmen Mihalache), mai ales că numărul din septembrie îi prezintă colocviul anual cu prestigioasele premii (între care cel acordat lui Mircea Platon, pentru un volum „cu un titlu tulburător, «Deşcolarizarea României»”), dar şi ediţia 2022 a BacFest, Ioan Dănilă este aproape sfios şi grăbit cu revista sa de suflet, „Bacoviana”, o revistă aparte, tematică, de preţ. La întâlnirea noastră, „Bacoviana” adaugă o luminozitate delicată acelui „Sub semnul Alecsandri-Bacovia” sub care se desfăşoară aniversarea, în sala reuniunii din Casa Armenilor dominând, cel puţin imagistic, graţie Ceciliei Moldovan, Alecsandri. Revenind însă la intervenţia lui Ioan Dănilă şi la cartea premiată a lui Mircea Platon, nu pot să trec peste propunerea universitarului băcăuan, de fapt cele 14 propuneri publicate în „Ateneu” la binevenita sa rubrică, „Şcoala şi Legile Educaţiei”, adresate ministerului de resort, pentru reşcolarizarea României. Ajungând cu Emilian Marcu la „Convorbiri literare”, cea mai veche revistă din România (cu Mircea Platon redactor-şef) care continuă proiectul fondatorilor, fiind deschisă tuturor scriitorilor şi vieţii scriitorilor din România (spre deosebire de şi mai vechea, ca an de apariţie, „România literară”), spune poetul, aceasta merită căutată, publică multă literatură, critică şi istorie literară, anunţă noutăţile editoriale, cu prezentări succinte, dar şi aplicate, crede, deoarece sunt bazate pe lectură atentă la rubrica pe care o ţine de peste 25 de ani, „Vitrina cărţilor”. Sfertul de veac de citit şi scris despre cărţile colegilor de condei din întreaga ţară se regăseşte şi în cele trei volume în care le-a adunat şi cărora le urmează al patrulea. „Cadran cultural”, cea mai tânără revistă băcăuană, care apare sub egida Consiliului Judeţean Bacău, o revistă pe care de asemenea o primesc şi o citesc cu interes, este la rându-i răsfoită de Cornel Galben, redactor-şef: publică literatură, relatări ale evenimentelor artistice, portrete ale oamenilor de seamă din toate domeniile, câte două pagini sunt susţinute de istoricul literar Constantin Călin şi de poetul Dan Sandu. De găsit pe internet, are cititori din lumea largă. Pe lângă Nicolae Tăicuţu, deja amintit, dintre autorii care şi-au prezentat cărţile apărute în ultima vreme, pomenindu-i doar pe cei care mi le-au dăruit, am s-o menţionez pe Gina Zaharia, cu volumul său de „Poveşti pentru Ilinca”, Editura Leviathan, Bucureşti, 2021, carte finanţată de Primăria Municipiului Buzău şi adusă de Moş Crăciun copiilor defavorizaţi, iar dintre cei care au publicat recent, doar pe sucevenii, membri ai Filialei Bacău, Liviu Popescu, cu cartea sa de versuri „Terme şi aeroterme”, Charmides, Bistriţa, 2021, şi Maria-Elena Cuşnir cu „Lumina amintirilor”, Cosmopolitan-Art, Timişoara, 2022.

Un moment menit să aducă surpriză, încântare pe chipul câtorva scriitori este cel al Premiilor Filialei pentru cărţile apărute în anul 2021, acordate de juriul condus de Gheorghe Iorga, cu Paul Spirescu, Florentina Stanciu, Cristina Ştefan, Mioara Bahna, membri: Petre Isachi (Premiul Opera Omnia), Lucian Strochi (Proză – „Donatorii de suflete”), Victor Munteanu (Poezie – „Cămaşa suferită pe trup”), Cornel Simion Galben (Critică literară – „Lecturi aleatorii”), Iuliana Paloda Popescu (Premiu special pentru Poezie religioasă – „Litanii”), Emilian Marcu (Premiul „George Bacovia” – „Sfera de foc”), Ştefan Dincescu (Premiul „Victor Stan” – „Mâţe pe soclu”), Dan Perşa (Premiul „Nicolae Dabija” – „Bestiarro”) şi Cecilia Moldovan (Premiul „Ion Luca” – „Teatru şcolar”).

Un frumos coş cu dalii şi trandafiri reprezintă un gingaş salut adresat creatorilor de literatură şi evenimentului Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din partea atelierului de creaţie florală al Luciei Pădurariu şi intră în plăcută rezonanţă cu buchetul de alături, al diplomele de participare. Cum deasupra se află cea a stavroforei Elena Simionovici, care în ultima clipă a trebuit să renunţe la drumul la Bacău, reţinută de veritabilul torent al pelerinilor şi vizitatorilor îndreptat spre faimoasa sa mănăstire, Voroneţ, încurajaţi de blândeţea şi soarele lui octombrie, transcriu din chenarul său cuvintele de gratitudine ale Preşedintelui Filialei, dr. Dumitru Brăneanu: „…vă mulţumim pentru contribuţia adusă la consolidarea şi creşterea valorică pe tărâmul literaturii române a filialei noastre”.

Suntem invitaţi să vizionăm un film, „Primăverile Elenei”, despre „dragoste, moarte şi istorie prin lentila idilei dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri”, cu scenariul şi regia semnate de colega noastră de Filială, Cecilia Moldovan. De la începutul sărbătorii, fotografii vechi, mărite, cu Elena Negri şi Vasile Alecsandri, cu familiile lor, în stânga sălii, şi un tablou cu interpreţii eroilor principali din film (în care apare şi Cecilia Moldovan, autoare, de altfel, şi a costumelor), în dreapta, ne-au privit aniversarea, aşteptând cu răbdare să le vină ceasul intrării în scenă. Cu respect pentru documente, pentru anii aceia revoluţionari, povestea reconstituită-imaginată de Cecilia Moldovan este mai ales plină de pasiune, pasiunea sentimentelor, pasiunea jocului pentru interpreţi, în frunte cu Răzvan Krem Alexandru şi Valentina Hainăroşie, tineri şi frumoşi cum trebuie să fi fost şi Vasile Alecsandri şi Elena Negri sub soarele iubirii. Dar, iată şi ceilalţi interpreţi, Bogdan Matei, Daniela Peţenchi, Miruna Cioineag, Ştefan Colbu, Sorin Cobuz, şi mâna dreaptă a regizoarei – Mihnea Baran, filmare şi montaj. Aplauze pentru toţi, pentru bucuria jocului, şi pentru Cecilia Moldovan, pentru neastâmpărul său creativ. Pentru toţi, într-o lucrare în care au dat la maximum înzestrare şi timp, în care cheltuielile materiale nu au putut fi acoperite deplin decât de câştigul sufletesc. Şi fiindcă suntem la aplauze pentru artişti, să nu le uităm – şi acestea meritate! – pe cele care au răsunat pentru cantautorul Florin Ţuţuianu, cu inspirate intervenţii muzicale, cu cântece generatoare de amintiri ale unor vârste minunate, repede trecătoare.

Aniversarea a ajuns apoi la partea sa cea mai animată, anunţată în program ca „Bucuria sărbătorii”, în care cuvântările, cuvintele nu au mai fost anunţate şi cronometrate, astfel că pentru cei mai rezistenţi oameni ai condeiului trecerea în ziua de vineri a fost lină, ca şi neobservată.

Până după ora 9,00, când nevoia a încă unei cafele negre după cea de la micul dejun luat la pensiune, plăcerea schimbului de impresii, a continuării darului de carte, de revistă şi a poveştilor începute, a punerii la cale a unor colaborări, a unor posibile revederi, ne-a adunat pe mulţi dintre noi la sediul Filialei, dominat, din scaunul de preşedinte, de Dumitru Brăneanu, impertubabil şi exact ca şi cum nu ar fi fost după o noapte în bună măsură trează, ca şi cum evenimentul i-ar fi dat aripi noi, cum se întâmplă când ai certitudinea reuşitei lui. Aşezaţi în încăperea cu pereţii ticsiţi de cărţi – cărţile noastre -, am regăsit în memorie mulţumirile adresate de Domnia Sa exparlamentarului, inginerului şi poetului Corneliu Bălan, cel care ne-a pus la dispoziţie acest spaţiu de pe strada Oituz, nr. 32, cu părerea de rău că nu am făcut-o şi personal, după ce i-am aflat prezenţa la adunare.

După care, Iuliana Paloda Popescu, Florentin Popescu, Valeria Manta Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Niadi şi cu mine am plecat împreună spre gară, având trenurile, ei Suceava-Bucureşti, noi, Bucureşti-Suceava, la diferenţă de câteva minute, aproape în cruce, cum se spunea în copilăria mea, în care trenul era alături de carte un vehicul îndrăgit al călătoriei şi al fanteziei deopotrivă. Pe drum, Iuliana Paloda Popescu m-a umplut de visare: cu fereastra decupată în tavan, priviseră toată noaptea stelele.

Urcate în tren, am deschis la întâmplare noul volum al Valeriei Manta Tăicuţu: „Oglinda nu te crede poem, nu-ţi face analiză pe text, /nu te admiră /dublul tău ţi-l arată, cel cu suprafeţe care-au încălzit atâtea /coperte de cărţi /o bibliotecă întreagă a stat lipită de învelişul tău uman, /ţi-a dat culorile şi cuvintele ei, /cuvinte rotate, împăunate, cuvinte ca rochiile de bal /cuvinte ca hainele cele noi de la judecata finală…” Poezia se ridica asemenea unui fuior alburiu în acelaşi ritm cu cele prin care respira pământul între frunzele aurii şi ruginii ale toamnei şi printre flori înflorite miraculos a doua oară. Fereastra trenului înaintând uşor s-a alungit în dreapta şi în stânga, a coborât pe podea şi a urcat pe acoperiş, astfel că vagonul întreg a căpătat transparenţa ei, a devenit transparent. Am ridicat capul: dacă ar fi fost noapte, am fi văzut stelele. În schimb, ne-am simţit privite de flori de câmp, cu foşnet de hârtie. Poezia se uita la noi.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Este frumos ca se mai vorbeste despre aparitia de carti decat numai de razboi!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: