Motto: „Să transcriem impresiile pe care le dobândim citind Hamlet an de an ar însemna practic să ne scriem autobiografia, pentru că, cu cât ştim mai multe despre viaţă, cu atât mai multe ne desluşeşte Shakespeare din ceea ce ştim.” (Virginia Wolf)
La o primă impresie, poezia lui Ioan Popoiu este un uriaş bazar, deloc sentimental, de o „grandoare polară”, şi nu poţi să nu te întrebi dacă rostul motto-ului de la începutul fiecărui poem este o justificare, o oglindire integratoare a sinelui sau o risipire (pierdere) a acestuia în „generalis essentia” care, pe măsură ce parcurgi rând cu rând, text cu text, se transformă din provocare în complicitate şi te pomeneşti prins, ca cititor, în acest tunel-labirint, fără nicio luminiţă la capătul ei, decât ideatica shakesperiană. Fie că ni se adresează direct sau prin intermediul unui martor epistolar, Horaţio, nu întâmplător ales, căci nu autorul sau personajul, doar cititorul-confesor duce povestea mai departe, discursul său liric adoptă un anumit tip de retorică frustă, anticalofilă, în care cu fiecare cuvânt, cu fiecare sintagmă gânditorul Ioan Popoiu spune exact ce vrea să spună şi, nelăsând loc la interpretări, capătă o valoare axiomatică, te scoate din zona de confort, obligându-te la cugetare şi abia apoi la visare.
Poetul însuşi, un personaj hamletian, complex, melancolic şi raţional, lucid-meditativ dar revoltat, oscilând între blândeţea naturală şi virulenţa răzvrătirii, între înţelegerea naturii umane şi o anumită mizantropie, între cunoaşterea absolută şi propria slăbiciune, se dă de ceasul eternităţii căutând sensuri în haosul existenţial, „pe un drum necunoscut” şi, deşi recunoaşte că „nu sunt făcut pentru lumea aceasta”, suferă de „prea mult omenesc” şi umblă cu rănile la vedere spre vindecarea celor care citesc şi pricep, ajutându-i să deosebească iluzia de înţelepciune, cauza căderii de calea recuperării.
Drumul, ca simbol al destinului, nu este doar nucleul şi leitmotivul poeziei lui Ioan Popoiu, el se regăseşte şi în titlul unuia dintre volumele apărute anul acesta, „Călătorie spre centrul fiinţei”. Evadând din „deşertul lumii”, poetul alege calea cunoaşterii, transformând călătoria într-un pelerinaj în care reperele culturale asumate sunt „templele” sale interioare. Căci, în exasperarea sa de trăitor „într-un exil fără sfârşit”, undeva la marginea „deşertului de cenuşă”, mărturiseşte că „cea mai lungă cale care ni se deschide / este aceea către noi înşine / universul interior / întrece orice alt univers / oricâte miliare de ani-lumină ar avea…” („Trezirea era aproape”) şi că, în această lume abrutizată, „singurătatea / cade / peste lume / nu avem unde / să ne mai retragem / suntem în / ultima Thule” („Ultima Thule”).
Spirit integru, dotat cu o hiperluciditate asumată, Ioan Popoiu nu este un poet comod. Înzestrat cu o furie funciară, el pendulează între trufie, disperare şi revoltă. Neresemnat a fi „prizonier într-o singură existenţă”, el devine caleidoscop pentru toate suferinţele lumii şi reuşeşte, tocmai prin „antipoetica” tehnică a colajului şi a notaţiei unor stări psiho-poetice cu efect scoţian care când te îngheaţă, când dau în clocot, să producă în cititorul un frison metafizic, punându-i dinainte oglinda „adevărurilor simple”, ca „să vedem cine suntem / cum să accepţi cum să fii autentic într-o lume / care-ţi răneşte sufletul care înăbuşă speranţa…” („Poate cineva să răspundă” în „Sindrom apocaliptic”).
Judecat după tumultul trăirilor şi al gândurilor exprimate, anularea oricărei încercări de chietudine, de armistiţiu cu implacabilul, Ioan Popoiu este un neoromantic cu ascendent în existenţialismul francez dar, la o lectură mai atentă a ciclului din „Sindrom apocaliptic”, observăm că păşeşte apăsat pe urmele marilor maeștri ai absurdului, versul său nu mai este nici lamentaţie, nici acuzaţie, ci o lapidară şi rece constatare a stării de fapt: „nu am ieşit de sub tirania materiei, suntem aserviţi unei istorii minore, nu suntem liberi, să nu ne facem iluzii…” („Trăim această dramă…”). Dacă, după Eugen Ionescu, „Raţiunea este nebunia omului tare”, substanţa poetică a cărţilor de poezie ale lui Ioan Popoiu nu este atitudinea maniheistă, nici romantica dihotomie creat/fabricat, nici aporia argheziană, ci acel ochi ciclopic, un reflector pus pe forul interior al celui care ascede. Trinitatea spiritului său – istoric, teolog şi poet îi înlesneşte înţelegerea, „drama omului creat de Dumnezeu ca fiinţă liberă cu cerul senin drept cupolă şi pământul nemărginit temelie” şi existenţa răului încă de la „originea istoriei”, crima primordială care a dus la „divizarea şi destrămarea umanului” şi care ne-a lăsat fără „călăuzire divină” („O moarte fraticidă”), dar nu şi acceptarea acestora. Aşa cum spunea acelaşi Eugen Ionescu, „Cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.” Şi există Poezie, am putea adăuga, căci numai poetul este, în viziunea cărturarului Ioan Popoiu, alchimistul care poate să „reconstruiască lumea după chipul şi asemănarea sa…”.
„Poetul este cel mai sincer istoric” a afirmat Ioan Popoiu la recenta lansare a celor două plachete la care ne referim, şi cum să nu-i dai dreptate? Căci, dacă istoria e scrisă de învingători, aceştia suntem noi, cititorii.
Deşi este cu simbolistica la vedere şi toţi cei care avem privilegiul de a-l fi citit sau ascultat recitând am devenit imediat martorii săi la „eroismul metafizic”, poezia lui Ioan Popoiu ne desluşeşte mereu noime noi şi trimiteri la cultura universală, de aceea se cuvine a fi citită „cu cărţile pe masă”, la ceasul de taină conştiinţei.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii