Revizionism
Trianon. Ungaria suspină şi azi, considerând Trianonul ca o mare nedreptate istorică. Oare? Să vedem ce drepturi (nu) aveau românii din Transilvania austro-ungară. Citez din G. Aninoşanu: Cum eram trataţi înainte de Trianon? > Ne-au impus ca limbă oficială limba maghiară (1879, legea Trefort); > Ne-au furat numele prin maghiarizare (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeş considera că „botezul” naţional este mai important decât cel religios!); > Ne-au obstrucţionat şi diminuat reprezentarea politică în Dietă şi în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta); > Ne-au interzis organizarea vieţii politice (1894); > Ne-au suprimat 350 de şcoli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaşte nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!); > Ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităţilor); > Ne-au judecat şi condamnat conducătorii politici (1892 – 1894, „Memorandiştii”); > Ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, este considerată chiar de prof. univ. (maghiar) B. Gustav ca fiind o lege „cu tradiţie feudală”); > Ne-au schimbat denumirile localităţilor (legea din 1891); > Ne-au respins orice cerere naţională, sub pretextul că se săvârşea un „atentat la ordinea de stat”; > Ne-au maghiarizat grădiniţele (1912) şi învăţământul primar (1907); > Ne-au îngrădit, prin arestarea şi condamnarea la închisoare a ziariştilor, libertatea de exprimare; > Ne-au impus pe V. Mangra ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române (cei 3 milioane de români din Ungaria dispuneau doar de 4 licee şi un gimnaziu, susţine azi, cu documente, BOR); > Ne-au interzis să avem vreun reprezentant în funcţii importante (Kalnoky); > Ne-au falsificat statisticile demografice (referendumuri ); > Ne-au confiscat însemnele naţionale etc.” (Sursa: Justitiarul.ro) Revizionism. „La Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria. Bucuria a fost prezentă, o bucurie «liniştită», profundă, calmă. Era reacţia faptului că se cunoşteau de mai înainte prevederile acestuia şi recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România!? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reacţia calmă, demnă, avea explicaţii multiple, complexe. Recunoaşterea Unirii, românii o considerau un fapt de normalitate care trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru că ideea de unitate românească era săpată adânc în conştiinţa lor de o istorie lungă de secole. În atmosfera de ură acumulată în anii războiului, prelungită şi în anii postbelici, respectarea durerii celor învinşi poate surprinde. Acestui sentiment îi dădea glas Nicolae Iorga: «Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…)
Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa lor de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. (…). Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare. Înţelegerea românească pentru durerile altora ar trebui să implice, obligatoriu, şi respectul altora pentru drepturile româneşti.»” („Vitralii”). Martir. Ce a însemnat Dictatul de la Viena? Martirizarea Părintelui Aurel Munteanu: “Mai bine murim aici, în colbul drumului, decât să cedăm din sfântul pământ strămoşesc. Transilvania de Nord a fost cedată fără luptă armată, dar NU fără luptă. Sute de preoţi ortodocşi au rămas ca eroii în parohiile lor, luptând pentru identitatea naţională, de multe ori chiar cu preţul vieţii. Moartea martirică a Părintelui Protopop de Huedin, jud. Cluj, Aurel Munteanu, s-a petrecut în primele zile ale Dictatului de la Viena, în centrul oraşului Huedin, în zi de târg, 10 septembrie 1940. În drumul său spre înmormântarea unui creştin, Părintele Aurel a fost oprit de un grup de horthyşti, civili şi militari, fiind luat la bătaie cu pumnii, picioarele şi bâtele. Calvarul a durat 4 ore. La final, un măcelar i-a înfipt un baston în gură, până când i-a ieşit prin ceafă. Trupul neînsufleţit a fost îngropat sumar în ţărână la marginea oraşului, împreună cu cel al gardianului Ioan Nicula, ucis de asemenea în chinuri pentru faptul că i-a sărit în ajutor părintelui. Familia nu a putut să-l îngroape creştineşte decât după mai bine de zece zile, iar mulţimea românilor venită la înmormântare a fost împrăştiată de jandarmi. A doua zi, mormântul a fost profanat, crucea fiind smulsă din pământ, iar florile depuse zdrobite în picioare.
Criminalii părintelui Aurel au fost «condamnaţi» de justiţia horthystă la 2 şi 3 luni închisoare cu suspendare. Aşadar au fost eliberaţi. Motivarea instanţei pentru eliberarea lor a fost următoarea: “…ei se aflau într-o stare sufletească care explică amărăciunea şi emoţiunea puternică de care au fost stăpâniţi şi care putea uşor să provoace excese din partea celor plini de fericirea eliberării şi cuprinşi de sentimente patriotice… iar mobilul faptei lor a fost acel sentiment general omenesc care este normal pentru toţi adevăraţii membri ai unei naţiuni demne.» (raport al Ministerului Afacerilor Străine). S-a dat astfel liber la orice fel de atrocităţi. Părintele Protopop Aurel Munteanu a fost un simbol al luptei româneşti, iar, atunci când a ales să nu plece din Huedin spre locuri mai sigure, era perfect conştient ce riscuri îşi asumă. Uciderea Sfinţiei Sale şi, practic, achitarea vinovaţilor, s-a vrut a fi un exemplu groaznic pentru toţi românii şi a constituit un mod de lucru al politicii de ocupaţie din anii 1940-1944″. În 1919, părintele a trecut pe lângă moarte atunci când trupele bolşevice ale lui Bela Kuhn din Transilvania au tras asupra lui la Valea Drăganului. Dumnezeu l-a ocrotit atunci pentru ca românul nostru să-şi poată împlini destinul. Şi l-a îndeplinit. A fost membru în Marea Adunarea Naţională de la 1918 care a votat Unirea, a înfiinţat şi condus Despărţământul Huedin ASTRA, a organizat numeroase conferinţe româneşti şi comemorărări a celor ucişi de trupele comuniste în 1919, a ctitorit Catedrala Moţilor din Huedin, a făcut politică naţională şi mai presus de toate a zidit în inimile românilor din Apuseni conştiinţa identitară şi credinţa ortodoxă. În puţinele zile ce i-au fost date să le trăiască după instaurarea Dictatului, i-a încurajat pe oameni, le-a ridicat nădejdea naţională, spunându-le că Dumnezeu nu va îngădui mult timp asuprirea, rămânerea lui „la post” fiind cea mai înaltă mărturisire a Cuvântului şi a faptei sale.
A fost la modul cel mai concret un model exemplar românesc. De aceea a şi fost omorât într-un mod „exemplar”. (Mihail S. Târnăveanul)
Comentarii