Potrivit avalanşei de ştiri relative la criza energetică prezentă în Europa, se pare că aceasta este cea mai mare criză şi cea mai gravă din ultimele decenii cu care se confruntă continentul, în primul rând. Creşterea costurilor la energie a început a se repercuta asupra producţiei industriale, ceea ce măreşte riscul unor noi volatilităţi, pe măsură ce companiile se gândesc să-şi reducă producţia, iar consumatorii folosesc combustibili alternativi.
Mi-aduc aminte de anii 1972 – 1973, când precedenta criză energetică mondială dădea frisoane reci multor ţări europene, mai ales importatoare de petrol şi gaze naturale şi când „Clubul de la Roma” făcea predicţii apocaliptice cu privire la epuizarea combustibililor clasici (în mod deosebit petrol şi gaze naturale) la termene astăzi depăşite, ce panică intrase în rândul populaţiei din România şi ce măsuri de austeritate s-au luat pe atunci privind raţionalizarea consumurilor de combustibili lichizi (benzină şi motorină), precum şi a consumurilor de energie electrică şi termică.
Întuneric, frig, ceaţă… Se poate vorbi aici, într-adevăr, de un trecut de tristă amintire. Cei mai în vârstă îşi amintesc de cartelarea benzinei pentru autoturismele (şi autovehiculele, în general) proprietate privată, de restricţia legată de circulaţia pe drumurile publice în zilele de duminică (una da şi una nu) în funcţie de numărul de înmatriculare al autovehiculului, par sau impar, de tendinţa de reducere până la anulare a consumului propriu tehnologic, ignorând, la un moment dat, legile fizice ale termodinamicii. Sistemul Energetic Naţional al României dădea semne de evidentă instabilitate şi, nu o dată, a ajuns până în pragul destabilizării sale totale. Se făceau sacrificii privind întreruperea pe anumite durate a liniilor electrice de tensiune medie care alimentau cu energie electrică mai ales zonele rurale şi se administrau controale dese şi dure la consumatorii de energie privind raţionalizarea consumurilor energetice, indiferent de domeniu, mergându-se pe ideea că „cea mai importantă sursă de energie este economisirea a ceea ce avem”.
Astăzi, după atâţia ani, ne-am putut da seama că această criză a fost una provocată de deţinătorii celei mai mari părţi din averea lumii, ca de altfel şi criza energetică actuală, dar cu implicaţii şi legături mult mai de temut în raport cu schimbările climatice (încălzirea globală, în mod deosebit), pe fondul unei crize economice globale ce include, cu deosebire, criza produselor alimentare… Se fac previziuni într-adevăr apocaliptice, dacă avem în vedere şi starea de sănătate a populaţiei de pe Terra, confruntată cu acţiunea virotică şi microbiană greu de prevăzut. Referindu-mă la precedenta criză energetică mondială din anii 1972-1973, este de reţinut că aceasta a avut şi consecinţe pozitive: a pus în stare de alertă şi intensă activitate cercetarea aplicativă şi fundamentală cu privire la noi surse de energie (cu precădere refolosibile) legate de soare, vânt, biomasă (biogaz, mai ales) şi alte surse considerate neconvenţionale, cum ar fi energia nucleară (nu de fisiune, ci de fuziune) şi, după cum se ştie, s-au şi obţinut succese notabile, dacă avem în vedere energia eoliană (a vântului) ca un produs secundar al energiei solare, captatoarele de energie (căldură) solară (panouri solare, inclusiv panouri fotovoltaice), folosirea energiei geotermale, la care se pot adăuga punerea în valoare a micropotenţialului hidroenergetic, biomasa, respectiv biogazul etc. O atmosferă de febrile căutări a cuprins nu numai cercetarea şi proiectarea la scară mare, dar şi o mare masă de amatori din rândul populaţiei dornice de a-şi produce şi procura energia necesară fie şi numai pe căi artizanale.
În România, măsurile şi restricţiile drastice, privind consumurile energetice, au dispărut după 1989, odată cu procesul de dezindustrializare a ţării. A rămas, cu ponderea cea mai mare, consumul energetic al populaţiei, al instituţiilor publice şi al activităţii economice a statului (cât a mai rămas din ceea ce a fost), la care s-a adăugat, în creştere, consumul industrial din domeniul proprietăţii private. Fără a mai face aproape nimic remarcabil în cei peste 32 de ani „postrevoluţionari”, nu putem spune că am dus-o rău în această perioadă sub aspect energetic şi, în general, al condiţiilor de trai.
Am deschis larg porţile de ieşire şi intrare ale ţării (vezi migrarea forţei de muncă a României spre ţările occidentale) şi am permis şi chiar cerut infuzia capitalului străin în economia românească, cu consecinţele mai bune şi mai puţin bune, pe care le vedem. Dar criza energetică actuală nu ne ocoleşte şi am început a o simţi în buzunarele noastre: cresc de la o zi la alta preţurile produselor de larg consum, fără a mai vorbi de cele ale materialelor de construcţie, în timp ce veniturile salariale (din sectorul public sau privat), inclusiv pensiile, practic vorbind, bat pasul pe loc. Fără a parafraza pe nimeni, este vizibil faptul că România se confruntă astăzi cu câteva provocări aproape insurmontabile: migraţia forţei de muncă (mai ales calificate), astfel încât deja se simte lipsa acesteia în activitatea internă, descreşterea alarmantă, am putea spune, a populaţiei ţării în cadrul căreia descreşterea natalităţii este prioritară, la care putem adăuga incapacitatea noastră legată de grija pentru etnia română din diaspora. Nu cred că, din întâmplare, temerea cea mai mare a populaţiei din România, aşa cum rezultă din sondajele de opinie efectuate, se referă la dezastrul pandemiei, care seceră nemilos vieţile oamenilor ci, în primul rând, la fenomenul de criză (în frunte cu criza energetică şi cea alimentară), după care urmează corupţia şi numai în ultimul rând efectul ucigător al infecţiei cu SARS-CoV-2. În legătură cu acest aspect, relatez aici că am văzut cu ochii mei cum nu unu ci mai mulţi gospodari, din satul natal în care-mi trăiesc ultima parte a vieţii, folosesc porumbul (cu tot cu ştiuleţi boabe) pe post de combustibil în centralele termice proprii! De ce? Mi s-a răspuns că lemnele de foc sunt mai costisitoare decât porumbul – hrană pentru om, păsări şi animale.
Dacă în perioada anilor de foamete 1946 – 1947 (când eram copil – elev de liceu) ai fi auzit de aşa ceva, înfometaţii acelor timpuri l-ar fi spânzurat pe cel ce comitea o astfel de „crimă”, arzându-şi hrana zilnică a ţăranului de atunci, dar şi din zilele noastre. Nu mi-am imaginat niciodată, la vârsta înaintată pe care o am, că ar fi posibil aşa ce-va… Şi, totuşi, asta-i realitatea! Falnicele păduri ale României – şi prin excelenţă cele din Bucovina – se topesc văzând cu ochii de la o zi la alta sub hăcuirea nemiloasă, aş putea spune chiar bestială, a firmelor străine de prelucrare mecanică primară a lemnului prin tăieri rase şi răritură, spre a ascunde ochiului localnicului în legătură cu dispariţia spaţiilor împădurite, cu schimbări nefaste în echilibrul ecologic zonal, fără a mai vorbi despre alunecările de teren şi alte consecinţe privind chiar starea de sănătate a tot ce-i viu pe scoarţa terestră. Cine ne poate informa (sincer şi cinstit) cât am despădurit România în cei 32 de ani de guvernare postrevoluţionară şi cât am replantat şi reînsămânţat pentru a asigura continuitatea codrilor ţării? Mai este „codrul frate cu românul”? Unde „mai cântă cucul în Bucovina”, dacă-i distrugem habitatul?
Lemnul de foc, ca principal combustibil al populaţiei rurale, mai ales pe durata anotimpului rece, se află încet dar sigur pe cale de dispariţie. Când aud de centrale termice zonale pe bază de biomasă, simt pe spate un fior rece, gândindu-mă la ce-i aşteaptă pe cei care vin după noi, căci biomasa este tot lemnul pădurilor noastre, deocamdată. Am informaţii că s-a ajuns până în situaţia în care arborii sănătoşi sunt infectaţi artificial şi conştient pentru a dovedi tăierea lor din „necesitate” şi aceasta nu la scară mică!
Garda Forestieră şi tot soiul de organe şi organisme care veghează la respectarea legislaţiei privind sectorul silvic al ţării informează mereu despre măsuri cosmetice privind amenzi şi alte sancţiuni aplicate uneori celor prinşi cu un braţ de uscături adunate din păduri spre a se încălzi pe timp friguros, în timp ce cei tari încalcă deseori flagrant orice prevedere a Codului silvic aplicabilă mai ales căţeilor şi nu dulăilor. (Va urma)
ROMULUS SFICHI
Comentarii