Sunt în viaţa noastră momente care ne cer imperios să ne depăşim pe noi înşine, să ne înţelegem instinctele, emoţiile, furia, dragostea, ura, nerăbdarea, alergarea, nebunia. Sunt momente în care ne simţim beţi, în vreme ce nu punem nicio picătură de alcool pe buze. Apare ca o beţie a existenţei, un soi de anestezie a conştiinţei, care ne face să fim ce nu suntem, să ne comportăm aşa cum nu ştim că am putea s-o facem şi să spunem cuvinte pe care nu le-am cunoscut până atunci. Propria noastră conştiinţă se droghează prin durere, tocmai pentru că nu o mai poate suporta. Puterea drogului numit durere întrece orice fel de limite şi ne poartă prin umbrele, penumbrele, prăpăstiile sufletului nostru, până acolo unde ne devine duşman. Şi iubirea, dar şi durerea, şi ura, dar şi îmbrăţişarea ne sunt prietene până la un punct, până la o limită. Fiinţa umană nu este un mecanism conceput pentru a suporta extremele. Corpul se spulberă în prea mult ger şi sufletul se autodistruge în prea mare durere. Şi câtă durere se acumulează în sufletul nostru de-a lungul vremii: corupţia, necinstea, nedreptatea, ignoranţa autorităţilor faţă de plângerile noastre pentru nedreptăţi strigătoare la cer şi pe care ei, sus puşi, nu le rezolvă, minciuna pe post de lege, pierderea celor dragi, dar şi câte altele! A rezolva, a înţelege ceea ce te doare şi de ce te doare devine singura injecţie vindecătoare pentru fiecare om. A aduce în conştiinţă cauza durerii tale este şi antidotul ei. Dacă nu se rezolvă, dacă o laşi (durerea) să zburde spre adâncimi necunoscute, ea îţi devine drog, iar drogul te face inconştient de sentimentele, de emoţiile, de faptele tale. Devii bezmetic din pricina prea marii dureri, dar şi mai bezmetic din pricina neînţelegerii cauzelor durerii tale. Nu depind de tine căldura de afară, nici gerul. Nu depind de tine intensitatea vântului, nici viteza ploilor. Dar depinde de tine să înţelegi sensul existenţei tale şi depinde, adesea, de tine existenţa celor din jurul tău. Depinde de tine dacă rana inimii se închide ori dacă vrei să faci din ea un drog. Uneori suferinţa este atât de mare, încât aproape că nu mai avem ochi pentru nicio mică bucurie a vieţii, nu mai vedem o picătură de apă şi viaţa ce pâlpâie în ea, nu mai putem auzi tăcerea zâmbitoare a Universului, tocmai pentru că ne scurmă înlăuntru nedreptatea, aroganţa, pasivitatea celor ce sunt plătiţi foarte bine să ne apere, să ne înţeleagă. Este şi o altfel de „durere, suferinţă”, când căutăm motive de depresie şi motive de disperare, când vrem să găsim „dovezi” ale durerilor noastre şi asta înseamnă că avem nevoie de drogul acesta (plagiatul dlui prim-ministru). Şi pentru ce am avea nevoie de suferinţă? Pentru ce am căuta mereu vinovaţi de jur-împrejurul lumii, pentru ce ne-am uita iscoditor şi sarcastic la faptele şi la comportamentele celorlalţi, ale celor apropiaţi, dacă n-ar exista în ascuns o dorinţă de a vedea în el acei duşmani, care ne fac să suferim? Dacă nu am vrea suferinţă, pentru ce i-am iscodi, pentru ce am sta cu atenţia în coasta oricărui gest al altuia, pentru ce l-am judeca şi când simte nevoia să bea apă? Chiar dacă viaţa pare a nu avea niciun sens, să deschidem ochii şi să ne ascuţim urechile, pentru a vedea şi a auzi că sensul ei ar putea fi tocmai acela pe care singuri îl concepem. Sensul vieţii este în fiecare clipă acela pe care îl visăm, îl strigăm, îl spunem, îl manifestăm, îl simţim sau îl trăim. Viaţa omenească nu are doar un sens bătut în cuie şi nu este iluzia ori întâmplarea ordonată într-un univers dezordonat. Fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare privire, fiecare gând şi fiecare ecuaţie omenească are sensul ei. Ele toate compun un mănunchi de sensuri, o simfonie de sensuri şi acestea nu sunt niciodată departe de noi, nu sunt compuse de un creator pus pe şotii, pe gâlceavă şi pe făcut suferinţă. Sensul vieţii este sensul fiecărui gest mic, gest omenesc. A deschide sensul gesturilor proprii înseamnă a înţelege de ce suferi şi de ce eşti iubit, de ce iubeşti şi de ce urăşti. Înseamnă viaţă fără anestezie, dar viaţă în armonie cu tine însuţi şi cu Dumnezeu.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii