Destinul acestei femei celebre, născută într-un orăşel obscur din pampasul argentinian, îi preocupă încă pe mulţi politicieni, istorici, scriitori, jurnalişti, regizori, scenografi, artişti etc. Fiecare dintre ei au căutat cu mijloacele lor specifice să prezinte lumii personalitatea acestei femei ce a marcat în mod pozitiv istoria Argentinei la mijlocul secolului XX.
În lume s-au scris peste 25 de cărţi despre Evita Peron, s-au turnat numeroase filme, s-a scris “Opera rock Evita” şi s-au pus în scenă numeroase muzicaluri. Această femeie a reuşit performanţa de a se transforma dintr-un politician latino-american într-un simbol de cult naţional religios şi de eroină a culturii populare. Şi în zilele noastre, în multe case din Argentina există altare dedicate Evitei Peron. Niciun sfânt al Bisericii Catolice nu s-a bucurat de un asemenea devotament.
Numită “Doamna speranţei”, “Mama inocenţilor”, “Ambasadoarea muncitorilor”, “Portdrapelul descamisados” (a celor fără cămaşă), “Puntea dragostei”, a fost caracterizată cel mai bine de jurnalista americană Fleur Cowles în lucrarea “Blody Precedent”, apărută la New York în 1952: “Nu era genul de femeie care să aibă amintiri plăcute, cu momente petrecute ca orice femeie cu prietenele ei. Nu era nici genul de femeie care umbla cu bărbaţii, chiar dacă poate a fost aşa cândva, ci era o femeie politică… O femeie prea legendară, prea capabilă, prea lipsită de sex appeal, prea determinată, prea arogantă, prea vicleană, prea alunecoasă, prea împodobită cu diamante, prea răzbunătoare, prea ambiţioasă şi mult subestimată de o bună perioadă de timp”.
Născută la 7 mai 1919, în orăşelul Los Toldos, în familia unei indiene, Juana Ikarguren, şi purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din fragedă tinereţe (1935) la Buenos Aires, căutându-şi norocul ca actriţă la diferite posturi de radio sau la teatrele de pe bulevardul Corrientes.
Din această perioadă (1935-1944) a apărut povestea potrivit căreia Evita ar fi fost prostituată. Autorii acestei poveşti se bazau pe supoziţii cu privire la “trecutul ei obscur” şi reflectă miturile sexuale contemporane. Opinia că prostituatele, departe de a fi exploatate, aveau nişte puteri misterioase asupra bărbaţilor era împărtăşită de mulţi. Pentru că nu erau implicate emoţional în activităţile sexuale, se considera că prostituatele puteau să-şi subjuge victimele şi să le lase fără puteri. Nu întâmplător directorul studiourilor “Pampa Film” spunea: “Ea era raiul pentru mine. Nu degeaba o chema Eva…”.
Felul în care Evita a plecat şi trăit la Buenos Aires este mai puţin important pe lângă faptul în sine. Mult timp Evita a avut ceea ce ea numea “sentimentul fundamental… indignarea la vederea nedreptăţii îndreptate împotriva familiilor lor, satelor şi sărăciei în care trăiau”.
Un moment crucial în viaţa Evitei l-a constituit întâlnirea cu colonelul Juan Peron, viitorul preşedinte al Argentinei în perioada 1946-1955 şi 1973-1974. Întâlnirea ei cu Peron este considerată “ziua mea minunată”. În memoriile sale, Peron îşi aminteşte de întâlnirea cu Evita: “Era o femeie delicată, dar cu o voce puternică, cu părul lung şi blond, care cădea liber pe spate şi cu ochi arzători. M-am uitat la ea şi m-am simţit copleşit de cuvintele ei; eram fermecat de forţa vocii sale şi de privire. Mâinile îi erau roşii de încordare, degetele încrucişate, era un car de nervi”.
În scurt timp după această întâlnire, Evita devine amanta lui Jan Peron şi mai apoi soţia sa. Cu un devotament rar întâlnit îl salvează pe Juan Peron de la sfârşitul prematur al carierei politice, îl secondează în campania electorală pentru preşedinţia Argentinei şi mai apoi la consolidarea celei mai populare dictaturi (1946-1955) din istoria acestei ţări, sub sloganul “Noua Argentină”. În aceste acţiuni, cărora s-a dedicat cu întreaga fiinţă, Evita Peron s-a transformat ea însăşi în “îngerul săracilor” şi “mamă a inocenţilor”.
Elias Canetti, laureat al premiului Nobel pentru literatură, surprinde faptul că “mulţimile uriaşe fidele lui Juan Peron şi Evitei se aflau sub o iluzie puternică. Indiferent cât de bine erau organizate mulţimile, ele puteau retrăi primul moment sacru al peronismului şi consecinţa acestuia, crearea mitului lui Peron şi al Evitei”.
Evita Peron s-a dedicat întru totul consolidării regimului politic instaurat de Juan Peron, atacând în discursuri fulminante oligarhia argentiniană şi militând în acelaşi timp pentru acordarea de drepturi, libertăţi şi avantaje materiale pentru “cei fără cămaşă”.
Cum e posibil, spunea Evita la un mare miting din oraşul Mendoza, “că 1804 oligarhi deţineau pământ cu suprafaţa egală cu cea a Olandei, a Belgiei şi a Elveţiei la un loc, în timp ce milioane de argentinieni trăiau în cea mai cruntă sărăcie?”.
Spre aceşti nefericiţi ai soartei se va îndrepta Evita Peron, căutând, alături de soţul ei, să-i scoată din mizeria în care trăiau. Evita nu a făcut parte din guvern, însă a devenit un participant activ la politicile sociale, îndeplinind parcă rolul unui ambasador faţă de popor, fiind singura legătură cu “cei fără cămaşă”, pe care îi organizează în sindicate şi le “deschide ochii” asupra puterii pe care trebuie să o aibă în societatea argentiniană.
Acţiunile Evitei Peron o înspăimântă pe scritoarea Delfina Bunge de Galvez, care notează: “Străzile din Buenos Aires au fost martore la un fenomen ciudat datorat soţiei lui Peron – din toate părţile puteau fi văzute grupuri de muncitori care veneau în oraş, cei mai săraci din clasa muncitoare şi treceau pe sub balcoanele noastre. Era mulţimea de care ne fusese întotdeauna atât de frică”.
Această mulţime trebuia, în concepţia Evitei Peron, organizată şi ajutată. În 1949 Evita a pus bazele “Partidului Femeilor Peroniste”, ocazie cu care a afirmat: “a fi peronist înseamnă pentru o femeie să fie loială şi să aibă încredere oarbă în Peron”. În scurt timp partidul înfiinţat de Evita număra 500.000 de membri, având 3.500 de sedii răspândite în imensitatea Argentinei.
În trecut Evita fusese un orator mediocru şi plictisitor, dar deja în 1948 stăpânea la perfecţie abilitatea de a transmite emoţiile în public. Treptat, cultul Evitei pentru Peron a apărut prima oară în discursurile sale pentru a-şi susţine propria identitate politică şi pentru a reflecta admiraţia sa adevărată pentru reformele introduse de soţul ei, care au modernizat Argentina. Evita a devenit “preoteasa” acestui cult.
Evita Peron s-a implicat activ în ajutorarea celor năpăstuiţi: muncitori, copii orfani, bătrâni, şomeri, persoane cu handicap sub sloganul “Cruciada Ajutorului Social”. Numai după ce a început să împartă ajutoare acestor nefericiţi, Evita şi-a dat seama de importanţa actului în sine: scrisori peste scrisori, mulţimi uriaşe de bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, orfani şi schilozi veneau la reşedinţa ei şi băteau la uşă. “Fundaţia pentru Asistenţă Socială” a devenit operativă pe întreg teritoriul Argentinei, după care şi-a schimbat numele în “Fundaţia Evei Peron”.
Înfiinţarea fundaţiei a coincis cu anii înfloritori ai peronismului. Argentina era cu adevărat bogată. Fundaţia avea în numerar peste 200 milioane de dolari, 14.000 de muncitori angajaţi permanent, inclusiv 6.000 de constructori şi 26 de preoţi şi cumpăra anual pentru donaţii 400.000 de perechi de pantofi, 500.000 de maşini de cusut şi 200.000 de vase de gătit.
Statutul deosebit al Evitei obliga să accepţi cererile ei pentru donaţii. Cei care se împotriveau erau lăsaţi fără curent electric sau li se închideau, de inspectorii muncii, fabricile. Se spune că fundaţia obişnuia să comande mâncare, haine sau materiale de construcţie şi să nu plătească, lăsându-le oamenilor de afaceri alegerea să suporte cheltuielile sau să rişte să ceară bani.
John Dos Passos, care a vizitat Argentina în 1949, a descris un moment de la “Fundaţia Eva Peron”: “Când o delegaţie de oameni de afaceri apărea cu un cec cu cinci zerouri pentru fundaţia Senorei, toate celelalte afaceri erau întrerupte în timp ce fotografii imortalizau momentul. Cecul trebuia să apară în fotografii. Mâna albă a Senorei era întinsă să-l primească. Liderul delegaţiei îl prezenta cu o reverenţă”.
Fundaţia a schimbat-o în multe feluri pe Evita. Activitatea ei şi acţiunile umanitare au căpătat importanţa şi sfinţenia unei misiuni. Contactul Evitei cu oamenii marca deopotrivă apogeul şi sfârşitul carierei sale politice. Pe 22 august 1951, după un discurs fulminant la Cabildo Abierto, Evita a leşinat de durere şi epuizare. Peste o lună Juan Peron a fost informat de medici că Evita suferea de cancer de uter în stadiu avansat şi cu efecte periculoase. După o agonie publică şi în plânsetul unei naţiuni, Evita Peron a decedat la 26 iulie 1952, la vârsta de 33 de ani.
Milioane de argentinieni s-au perindat pe la sicriul ei ce a fost depus în clădirea Confederaţiei Generale a Muncii. Ca un făcut, cei care l-au înlăturat pe Peron de la conducerea Argentinei au căutat să scape de sicriul ce adăpostea trupul Evitei.
Sicriul a fost scos din sediul Confederaţiei Generale a Muncii şi îngropat în secret, ca în 1956 să fie dus în Italia, la Milano. Pe crucea mormântului scria: „Maria Maggi de Magistris”. La 2 septembrie 1971, sicriul Evitei Peron a fost dezgropat din cimitirul din Milano şi dus la Madrid. Abia la 17 noiembrie 1974 sicriul Evitei a fost dus la Buenos Aires şi îngropat, abia la 22 octombrie 1976, în cimitirul Recoleta.
Astfel s-a sfârşit povestea acestei fete a cărei viaţă se împleteşte cu propria-i legendă.
Agonia publică a Evitei şi funerariile prelungite în mod grotesc au fost, din această perspectivă, nu doar dovada importanţei ei extraordinare pentru aparatul de propagandă peronist, ci şi a faptului că însuşi Juan Peron înţelesese cât de legat a fost destinul său politic de mitul Evitei.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii