Nedumerirea, revolta m-a cuprins mai demult, dar n-am îndrăznit a comenta, considerând că nu am dreptul, nefiind membră a vreunui partid, nefăcând niciodată politică. Dar, citind articole, îmi vine şi mie câte o idee şi, atunci, hop şi eu cu vreo părere: Ce trist este că şi la cel mai înalt nivel sunt oameni „de seria B”, cu caracter şi educaţie îndoielnice. Au senzaţia că, dacă aruncă nasul în slava cerului, vor avea multă prestanţă. Ei sunt orgolioşi. Orgolioşii sunt pretutindeni. Modul în care îşi etalează aroganţa diferă de la caz la caz, dar consecinţele sunt aceleaşi; devin teribil de antipatici. Oamenii fac prostii imense din orgoliu. Nu pot concepe să nu plătească o poliţă, atunci când cineva i-a înfruntat. Au impresia că, dacă nu ripostează, vor fi consideraţi „fraieri”. Dincolo de orgoliul ofensiv (care merge până la răzbunări crâncene, trădări), societatea mai înregistrează orgoliul pasiv, care răzbate din fiecare por al posesorului. Ne lovim des de persoane arogante, care consideră că îţi fac o favoare dacă îţi acordă un minut din timpul lor preţios sau dacă acordă acel timp, fiind plătite anume pentru a rezolva diverse probleme ale oamenilor. Ele ignoră şi omul; cum a venit, aşa a plecat. Unii adoptă atitudinea asta pentru a-şi masca incompetenţa, complexul de inferioritate. Frustraţii, de orice natură, simt nevoia să se manifeste flegmatic. Dacă orgoliosul este şi bogat, el devine automat mitocan de prim rang. Conturile dolofane îl stimulează să-şi combine orgoliul cu bădărănia şi cu prostul gust. Această categorie de oameni vrea să epateze de obicei. Orgoliosul nu ştie şi nu poate să spună „iartă-mă!”. I se pare degradant.
În miezul cerebelului său, ştie că a greşit cu ceva, dar simte că i s-ar usca limba dacă şi-ar cere scuze. Crizele de mândrie au distrus căsnicii, au îndepărtat prieteni, au distrus imperii. Ambiţiile fac istoria. Poate că e cea mai ridicolă faţetă a omului. E semnul că nu se poate maturiza – numai copiii au un orgoliu caraghios, când pierd un joc de „Păcălici”. Lupta pentru „ultimul cuvânt”, într-o dispută, merge până dincolo de orice închipuire. Una dintre primele lecţii de viaţă pe care le primim e că oamenii cu adevărat deştepţi ştiu să piardă, ştiu să spună „iartă-mă”, ştiu să cedeze în favoarea celui isteric. Un om puternic nu se luptă cu un încăpăţânat. Îşi foloseşte energiile pentru cauze mai bune. Oare oamenii care au guvernat şi cei care guvernează să nu ştie această lecţie de viaţă încât n-o aplică? Cu foloseşte această dispută? Dacă ei, de la cel mai înalt nivel, se comportă în halul ăsta, atunci primarii de ce să nu ia exemplul? Să aplice legea bunului plac, legea „aşa vreau eu”? Ei ştiu că, orice ar face, nu sunt pedepsiţi. Din contra, li se pregătesc pensii speciale, chiar dacă ei, după doar un mandat, acaparează terenuri, magazine, brutării şi tot ce se vinde. Relaţiile se otrăvesc şi ajungem să ne urâm din nimic. Înfumurarea, aerul condescent, grimasele ironice gratuite sunt un virus social mai periculos decât Coronavirusul. Orgoliul exagerat este un simptom al lipsei de educaţie şi de evoluţie spirituală.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii