Recursul („tradiţional”) la nuia

Moş Neculai ne rămâne cel cu darurile în ghetuţe, dar şi cel cu nuiaua… După cum aţi aflat recent dintr-o sinteză a unui studiu al organizaţiei Salvaţi Copiii făcut public chiar de Sf. Nicolae, în ultimii ani, în România, s-ar fi diminuat situaţiile în care copiii sunt „bătuţi cu mâna”, însă nu şi cele de „abuz fizic sever” („bătaia cu diferite obiecte sau cea după care rămân urme”): la nivelul anului 2021, pe general, suntem la fel ca în 2013. Concluzia Gabrielei Alexandrescu, preşedinta organizaţiei, fiind că „mulţi dintre părinţi încă mai spun că două la fund nu fac rău copilului, dar şi îl educă; poate fi văzută ca o metaforă, însă ea dă naştere unor comportamente care pendulează între extreme. În România, avem astăzi părinţi care folosesc încă pedeapsa cu cureaua, bătaia cu cureaua…” Prin tradiţie, România este ţara în care „bătaia este ruptă din Rai” sau cea în care „unde dă mama creşte”. Iar abuzurile părinteşti de acest fel (şi nu numai; uneori, şi ale dascălilor rămaşi tributari tradiţiei calului Bălan), teoretic sancţionate de lege, ca în toată lumea modernă, ajung rar la ştiinţa autorităţilor ori a structurilor civile de resort, eventual pe căi ocolite; „normal”, doar nu se va autodenunţa, copleşit de vină, tocmai cel care – poate că ieşit din pepeni, ieşit din minţi – a folosit cureaua (eventual cu explicaţia intimă că şi el, la vremea sa, a fost croit cu sete). În acelaşi context, „normal” este şi că destui români critică vehement faptul că autorităţi de prin străini, din Norvegia sau Germania, sunt deosebit de stricte în privinţa relaţiilor părinţilor cu propriile progenituri, inclusiv pierzând ei din vedere că nu pot impune călcarea legii lor cu tradiţia noastră.