Motto: Însămânţări. „Majoritatea dintre noi ne facem de cap toată săptămâna, însămânţând în dreapta şi-n stânga. După care, duminică, la biserică, ne rugăm divinităţii să nu… rodească.” (Fred Allen)
Abuz. „O plângere îndreptăţită. Iată ce ne scrie d. Sirneon Hîj, fost locotenent de rezervă în Armata României, de baştină din Volovăţ. «Plutonierul de jandarmi Simoka, Ucrainean de neam, care a fost şeful secţiei de jandarmi din comuna Volovăţ, a chinuit pe sătenii din această comună în chipul cel mai rău; mai ales pe mama mea, o bătrână de 60 ani, a ocărât-o, a scuipat-o şi i-a luat aproape toată pânea. Şi n’a fost de-ajuns atâta, căci a şi pălmuit-o şi a călcat-o cu picioarele, din pricină că eu eram în Armata Română, luptând pentru dezrobirea neamului. Dimineaţa stătea la răscrucile drumurilor, oprind pe toţi câţi treceau la târg cu vre’o legătură dc făină, ouă sau alte lucruri ale mâncării şl smulgându-le din braţe, le confisca şi le întrebuinţa pentru nevoile sale. Tot timpul serviciului său a fost o spaimă şi o groază pentru bieţii săteni din această comuna veche de pe timpul lui Dragoş-Vodă. Acest plutonier drept răsplată pentru purtările lui necinstite a fost de curând numit ajutorul comandantului jandarmeriei din Rădăuţi, (Bezirks-wachmeister)»”. („Glasul Bucovinei”, 5 aprilie 1919). Fratricid. „Mobilizarea Armatei a 2-a Austro-Ungare a durat mai mult decât se aşteptau Puterile Centrale, iar Armata a 8-a Germană a fost forţată să lupte împotriva a două armate ruse, fiind pusă permanent în pericolul de a fi încercuită. După ce, la data de 30 august – 1 septembrie 1917, regimentele Armatei a 2-a ating linia Nistrului, trupele încep să fie aruncate în luptă una după alta, astfel că, fiecare batalion, cum sosea în Galiţia, era aruncat în foc, iar soldaţii care atacau în linie de trăgători erau seceraţi foarte uşor de mitralierele ruseşti. Imaginile pe care le aveau în faţă soldaţii din regimentul lui Octavian Tăslăuanu erau de coşmar, iar moralul scădea în fiecare zi: «Schilozii ce defilau pe dinaintea noastră, vuietul luptelor de prin împrejurimi, veştile că suntem bătuţi, învălmăşeala retragerii din Halici ne-au demoralizat cu desăvârşire, înainte de a fi dat faţă cu duşmanul. Se spunea că ai noştri, neputând transporta toate alimentele din depozite, le-au aruncat în aer. Numai preţul făinii se urca la peste jumătate de milion de coroane. Calea ferată şi minunatul pod de peste Nistru au fost distruse […] Nu vedeai decât morminte proaspete cu mici cruci din crengi la creştet, arme ruseşti distruse, grămezi de muniţii şi cadavre neîngropate». (Octavian C. Tăslăuanu, „Trei luni pe câmpul de război”, Bucureşti, 1915). Ocupând Lembergul, ajungând până la râul San şi încercuind fortăreaţa Przemysl, armata rusă punea stăpânire pe Galiţia şi tăia căile de retragere spre sud ale armatei austro-ungare. La data de 11 septembrie, regimentul de glotaşi al lui Octavian Tăslăuanu a suportat un atac rusesc în zona oraşului Dimitrize, atac dat cu soldaţi proveniţi din Basarabia: «Între ruşi erau mulţi basarabeni, după spusa unor prizonieri. Ne luptaserăm, deci, ardelenii şi bucovinenii împotriva basarabenilor. Am blestemat pădurea şi soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!». Începând cu data de 16 septembrie, Armata a 2-a Austro-Ungară suferă o înfrângere în faţa oraşului Sambor, mare parte dintre regimentele care au apărat oraşul fiind formate din români: «De la Halici până aici întâlniserăm numai români, se mutase Ardealul în Galiţia»”. (Historia.ro). Contestatari. „În timpul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), au existat voci care au contestat vehement unirea Basarabiei cu România. Exponenţii cei mai de vază ai acestui grup totuşi marginal au fost Pavel Miliukov şi Alexandru Krupenski. În opinia acestora, organul legislativ al Basarabiei era «organizaţie bolşevică cunoscută drept Sfatul Ţării, un fel de soviet care şi-a arogat puteri dictatoriale şi stimula dezordinea şi anarhia în această provincie. (…) Sfatul Ţării era compus aproape în totalitate din soldaţi revoltaţi, ţărani nerăbdători să-şi însuşească proprietăţile altor oameni şi un număr de agitatori bolşevici». Dar asemenea afirmaţii sunt contrare realităţii şi frizează ridicolul, căci cum ar fi putut o organizaţie bolşevică să voteze unirea Basarabiei cu monarhia regală a României? Bineînţeles că în componenţa Sfatului Ţării erau infiltraţi şi câţiva agenţi sau pur şi simplu adepţi ai sovietelor, dar dânşii reprezentau o minoritate: «După manifestările lor pe arena vieţii publice, ele (principalele curente politice – n.n.) pot fi înşirate, după cum radicalismul lor social scădea şi naţionalismul lor creştea, în modul următor: 1) Bolşevicii; 2) Partidul social-democrat, inclusiv „Bundul” evreiesc şi partidul social-revoluţionarilor; 3) Centrul stâng (fracţia ţărănească sau radical democratică); 4) Centrul drept (blocul naţional moldovenesc); 5) Proprietarii mari. În Sfatul Ţării, centrul avea două treimi din numărul total al deputaţilor, şi anume blocul naţional moldovenesc – 47% şi fracţia ţărănească – 20%. Restul de 33% revenea celorlalte grupări (în partea lor covârşitoare social-democraţilor şi social-revoluţionarilor) şi proprietarilor». Ardeleanul Onisifor Ghibu remarcase fazele mişcării revoluţionare din Basarabia: dacă iniţial era inspirată de puciul de la Petrograd şi dedicată aprope în totalitate problemei agrare (împroprietărirea ţăranilor), atunci în vara-toamna anului 1917 aceasta obţine o tentă naţională, în care principala revendicare devine dreptul la autodeterminare. Acest fapt se explică prin veleităţile crescânde ale ucrainenilor: «dar primejdia care ameninţa Basarabia nu era numai din partea socialismului, tot mai mult bolşevist de la Petrograd; la un anumit moment au început să se ridice nori grei şi din partea Ucrainei, care, în tendinţele ei spre autonomie, se gândea să-şi fixeze hotarele ei spre Apus la Prut». Şi politicianul Ion G. Duca, la fel un contemporan al acelor evenimente, consemna în memoriile sale: «Mai întâi lozinca a fost „Basarabia – factor component dintr-o Rusie democratică şi federativă”. Pe urmă, paralel cu mişcarea de descompunere a autorităţii de stat rusesc, au început să se accentueze mişcările de separatism ale diferitelor ţinuturi neruseşti. (…) Românii noştri basarabeni au urmat şi ei diferitele faze ale acestei evoluţiuni şi, din etapă în etapă, ajunseseră la sfârşitul lui noiembrie 1917, pe când Rusia oficială a lui Lenin şi Troţki ne trăda şi ne obliga să cerem şi noi germanilor un armistiţiu, la convocarea unui parlament, Sfatul Ţării, ieşit, ca de-altminteri şi Rada ukraineană şi celelalte adunări similare, din voturile diferitelor comitete, organizaţiuni, congrese profesorale şi naţionale, parlament care preluase întreaga conducere legiuitoare şi politică a Basarabiei. Era evident că de acum încolo se aştepta numai un moment prielnic spre a se ajunge la unirea definitivă şi formală cu patria mumă»”. (Ion Mischevca, „Unirea de la 1918 a fost impusă?”).
Comentarii