Tradiţii, folclor şi ortodoxie

> România profundă, cu muzicile profunde, încă nu este cunoscută în lume

Când vorbeşti despre om, trebuie mai întâi să gândeşti, iar apoi să-l analizezi. Gura lumii nu o poţi astupa. Sunt oameni care citesc cărţi, dar nu sunt trăitori. În domeniul culturii tradiţionale, analfabeţii sunt mai alfabetizaţi decât cei cu diplome obţinute în fugă!

Sunet de toacă, percuţie şi polifonie latentă

Cu semnalele de toacă, omul se apără de rele, ele au un rol apotropaic. Cu toaca te rogi, semnalele de toacă sunt o adevărată poezie, înseamnă spaţiu. Toaca se bate şi la viţa-de-vie, pentru a se arăta că acolo este om. Semnalele de toacă sunt glasuri din cer, ele marchează vremea bună, bucuria sărbătorii, veşnicia, înseamnă întărire sufletească. Atunci când baţi toaca, îţi faci cruce – te lupţi cu răul lumii. Cu sunetele de toacă biruim moartea. Când se aude toaca, omul se opreşte din lucrările lui lumeşti, se adună în sine. Sunetele de toacă le asimilăm cu mintea, apoi le coborâm în inimă. Şi abia atunci ele au devenit rugăciune. Din când în când, semnalele de toacă alternează cu glasurile bizantine. Aştepţi apoi într-o linişte adâncă coborârea bunăvoinţei Cerului. Glasurile, sunetele de toacă devin o luntre spirituală cu care se trece de la lumea vizibilă la lumea nevăzută…

Pricesnele sau muzicile de pelerinaj

Am ascultat multe cântece despre Fecioara Maria, cântece de stat la mănăstire şi cântece de plecat de la mănăstire. Nu se ştie care este istoricul, obârşia lor. Se confundă chinonicul cu cântecele religioase, cum se cântă şi când se cântă. De exemplu, „priceascnă” vine de la cuvântul precistina, care înseamnă „preacurată”. Textele sunt rugăciuni populare, în versuri, către Maica Domnului. Muzicile de pelerinaj se cântă lin şi utilizează exclusiv vocea umană. Melodia are mers treptat. Salturile intervalice sunt rare, se cântă la unison şi responsorial. Unul cânta melodia, iar ceilalţi răspundeau. Mergeau cântând kilometri întregi. Spre exemplu, priceasna „O măicuţă sfântă,/ Te rugăm fierbinte/ Să ne-asculţi de-a pururi/ Marea rugăminte…“, are o încărcătură sufletească deosebită. Creează emoţii pentru toţi creştinii. Cântecul acesta uneşte lumea. Este un cântec semicult de pelerinaj din secolul al XVII-lea şi aparţine unui strat mai rarefiat al folclorului nostru. Sunt creaţii populare de circulaţie europeană. Germanii le numesc Marienlied, iar maghiarii le numesc nepenek. Cântecele de pelerinaj sunt atestate din secolele XVI, XVII şi XVIII. Încolo, copacii sunt de la Dumnezeu, iar rugăciunile de la oameni…

Prin cântare, oamenii sunt în rugăciune

Prin cântare oamenii sunt în rugăciune. Dar îmi pun întrebarea: De ce trebuie să se cânte pe patru voci şi oamenii din biserică fie să nu cânte, fie să se subordoneze corului şi deci enoriaşii să nu participe activ, în cântare, la ritualul liturgic?

Cântarea noastră este hererofonică, deviază incidental de la linia melodică de bază în cazul suprapunerii a două sau mai multor voci care intonează aceeaşi melodie.

De ce vin oamenii la biserică?

Ori cântă preotul foarte bine, ori predică foarte bine, ori poate e corul foarte bun… iar atunci oamenii vin. Altfel de ce să vină? Să se enerveze? Vrajba aceasta nu-i bună, nu aduce nimic bun. România profundă, cu muzicile profunde încă nu este cunoscută în lume. Nimeni încă nu a făcut acest lucru cu România, niciodată. Mereu s-a bătut toba în străinătate cu „Ciocârlia” sau cu producţii folclorice îndoielnice… Dar avem şi dimensiunea muzicii mari, clasice. În acest sens, Enescu a făcut mari eforturi şi suntem cunoscuţi în lume cu opera „Oedip”, cu Sonatele. Avem nevoie de cineva care să se ocupe serios şi responsabil de promovarea patrimoniului nostru imaterial care este inestimabil. Muzici vii, ritualuri, ceremonii, cântări străvechi! Dar mare atenţie, mare de tot! Nu tot ce este autentic este şi valoros. Autenticul, câteodată, poate să fie urât…

Păcălirea morţii

Totdeauna ne întrebăm despre, dar ne şi pregătim pentru a trece pragul vieţii: când te naşti te aduc moaşa şi nănaşa în lume. Când te cununi, când pleci în armată…, prag după prag. Dar trebuie să ne pregătim din timp veşnicia. Nu poţi lăsa necazurile pe familie, nu poţi lăsa necazurile pe copii. În ce constau necazurile acestea? În păcate. Se spune că dacă părinţii au păcate, şi nu-şi curăţă sufletul de ele, păcatele se duc pe copii. Toţi avem păcate şi eu am păcate, şi nu vreau ca păcatele mele să se ducă pe copil. Trebuie să facem în aşa fel încât să fim iertaţi. Că Dumnezeu ne iartă: tu scapi, dar nu iartă copilul. Sunt oameni care nu pot muri liniştiţi. Stă în puterea noastră ca trecerea să fie uşoară.

La cimitir, în satul Chilişeni, comuna Udeşti, se îngropa mortul, după care oamenii nu mai mergeau prin locul de unde au venit, iar eu, copil, mă tot întrebam: „De ce se împrăştie?”. De la groapă numai ce vedeai: unul o lua aşa, altul invers, nici nu mai vorbeau între ei. Şi a trebuit să treacă ani să-mi dau seama de ce fac oamenii asta: se duceau în toate laturile să deruteze moartea! Să nu mai vină la casa respectivă după un altul, să-l aducă aici, în cimitir. Să păcălească moartea cu alte cuvinte! Se spărgeau vase. Vasele se spărgeau pentru a omorî moartea…

Cinstirea morţilor în tradiţia ţărănească bucovineană

La Chilişeni, a doua zi de Paşte, vin toţi sătenii după-amiază şi cinstesc morţii. Se spune că atunci când vin aici se dau ofrande pentru morţi, pentru că de sărbători sufletele morţilor vin şi ele acasă. Aici, când vin oamenii, se aşază la masă şi se zice că-s morţii cu viii împreună. Şi aduc oamenii daruri: ouă, aduc mâncare, aduc vin, aduc colăcei… Se dau copiilor de toate: „Dumnezeu să îl ierte pe moş Dumitru!”, „Dumnezeu să-l ierte pe nea Naie!”. Şi oamenii schimbă ofrandele între ei, mănâncă la un loc, se dă în ciocote. Cum se dă cioc?

În ziua de Paşte se ciocneşte oul cap cu cap. În a doua zi, cap cu dos. În celelalte zile, se ciocneşte dos cu dos sau coastă cu coastă. Ce înseamnă să ciocneşti ouăle? Biruinţa asupra morţii! Oul este casa sufletului. Ouăle închistrite nu se ciocneau, pentru că ele reprezentau chinurile lui Hristos pe cruce. Spargerea oului înseamnă moartea necazului. Când ciocneşti ouă este semnul că nu te rătăceşti, înseamnă că te întâlneşti cu omul cu care dai cioc pe cealaltă lume. Acest obicei l-am trait, nu-l ştiu din cărţi, aşa am crescut în mica biserică, adică în familie.

Este un fel de bucurie întristată aici, e foarte frumos, se aprind lumânări. Când? Înainte de a începe Învierea, oamenii vin la cimitir, la morminte. Este o imagine fabuloasă, de o frumuseţe copleşitoare!

Crăciunul în tradiţia ţărănească

În ajunul Crăciunului se tăia un copac din pădure şi era dus în casă. Crăciunul este, la origini, un zeu solar. Butucul acesta din casă, care reprezenta trupul neînsufleţit al zeului Crăciun, ardea puţin câte puţin până la Bobotează. Mai demult era un adevărat ritual. Se făcea o turtă în care se punea o monedă, se tăia din turta aceasta bucată cu bucată, una pentru vite şi câte una pentru fiecare persoană din casă. Zeul Crăciun renăştea atunci printr-un rit de incinerare.

LUCIAN DIMITRIU