Dacă 1940 a fost anul cel mai nefast al istoriei noastre, România pierzând, în urma ultimatumului sovietic şi a dictatului de la Viena, Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor, o bună parte a Transilvaniei şi cele două judeţe din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra), anul 1941 a fost cel mai glorios, căci eroica noastră armată, ajutată de aliaţi, a pornit Războiul Nostru Sfânt, pentru eliberarea părţii estice a României Mari, răpite de bolşevici, urmând ca Transilvania sa fie reîntregită peste câţiva ani. S-au purtat lupte crâncene soldate cu zeci de mii de morţi şi răniţi, deoarece hoţii din răsărit nu erau dispuşi să cedeze prea uşor pământurile furate.
Chiar în a doua zi de război (23 iu-nie 1941), va muri eroic, în fruntea plutonului său, în nordul oraşului Siret, sublocotenentul Armand Petrescu (avansat locotenent, post-mortem). Siretenii i-au înălţat un monument funerar sobru, în cimitirul ortodox al oraşului, având la bază casca sa, găurită de glonţul ucigaş. El va deveni astfel Eroul incontestabil al Siretului, declarat chiar „Cetăţean de onoare al vechii capitale moldave”.
Armata română a fost întâmpinată cu braţele deschise de locuitorii zonelor eliberate, ba chiar şi dincolo de Nistru, căci oamenii se săturaseră de teroarea bolşevică. O dovadă elocventă în acest sens este nuvela „Cantonament în Ucraina”, scrisă de Octav Vorobchievici, ofiţer de frunte al armatei române. Populaţia civilă din sudul Ucrainei nu s-a opus armatei noastre, năzuind şi ea la eliberarea de sub jugul sovietic, eveniment care se va întâmpla abia în 1991 (în ziarul „Crai nou” din 27 iulie a.c., am prezentat această remarcabilă operă literară).
În frumosul oraş-port Odesa, de la Marea Neagră, viaţa a intrat în normalitate, având ca pavăză armata română. Tatăl meu, sergentul Eugenie Pânzariu, a făcut parte dintre ostaşii români care supravegheau desfăşurarea normală a spectacolelor în celebrul teatru al oraşului. Astfel, el a avut ocazia să urmărească numeroase opere dramatice valoroase. (Peste aproape 80 ani, am avut şi eu ocazia să vizionez un spectacol în fastuoasa sală a teatrului din Odesa, în calitate de simplu turist.)
Din păcate, această perioadă de acalmie, din viaţa „păzitorilor” teatrului odesit, nu va dura prea mult, armata noastră fiind nevoită să treacă Bugul, Niprul şi Donul, ca să ajungă la Stalingrad, pe Volga, unde „Generalul Iarna” (cu geruri de minus 40 de grade Celsius) a învins trupele aliate, aşa precum acelaşi „general” îl învinsese şi pe Napoleon cu peste 130 de ani în urmă… Tatăl meu a fost rănit în celebra „Bătălie a Stalingradului”, alături de alte mii de camarazi, iar mulţi soldaţi au plătit cu viaţa curajul de a înfrunta doi inamici redutabili: necruţătorii bolşevici şi nemiloasa iarnă rusească.
Au urmat retragerea, reocuparea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei de către sovietici, întoarcerea armelor împotriva fostului aliat (căci altfel riscam să pierdem şi Transilvania), eliberarea pământurilor din vestul ţării şi instaurarea dictaturii comuniste, care va dura aproape o jumătate de secol.
La împlinirea a 80 ani de la începerea acelui război eroic, supranumit „Cruciada împotriva Bolşevismului”, un act de mare demnitate al poporului român, gândurile noastre se îndreaptă cu recunoştinţă şi admiraţie către eroii care s-au jertfit pentru România Mare, iar speranţa ca ea să renască a rămas vie in sufletele noastre. Pentru cei căzuţi sau răniţi, parafrazându-l pe scriitorul Petru Popescu, „dulce ca mierea a fost glonţul patriei”.
Prof. Silvestru Pânzariu,
Siret
Comentarii