Preotul Constantin Cojocaru, cronicar şi profesor de vocaţie

Foto: Ziarul „Lumina”

Cei care au crescut în lumina unor persoane aparte şi s-au bucurat de atenţia şi preţuirea lor, dacă au sufletul încununat cu floarea rară a recunoştinţei, îi pomenesc cu dragoste pe binefăcătorii lor, purtându-i pentru totdeauna în inimă. Cu atât mai mult într-un an comemorativ, cu deosebită încărcătură sufletească, se cuvine să ne aducem aminte de cei care au avut strălucire asemenea stelelor.

Asemenea fiecărui om care primeşte un talant sau mai mulţi, unii dintre sluijtorii Bisericii se fac remarcaţi prin dăruire pentru viaţa liturgică ori pentru asceză, alţii sunt apreciaţi pentru cuvântul care zideşte, alţii pentru slova scrisă, pentru cercetare şi atenta observare a lucrurilor întâmplate de-a lungul istoriei.

Cinstirea unui slujitor al Bisericii este întotdeauna o datorie şi un act de recunoştinţă profundă, îngemănându-se cu aducerile aminte, rugăciunea şi miridele care se aşază pe tipsia Ospăţului, întru netrecătoare pomenire.

În anul 2014, înainte de Sfântul şi Marele Post al Paştilor, a trecut către Domnul un cărturar, profesor de Seminar şi cercetător atent al trecutului, preotul Constantin Cojocaru, dascăl de vocaţie la Mănăstirea Neamţ într-o vreme a cenzurii, apoi la Seminarul Dosoftei Mitropolitul din Suceava.

Om de cultură, istoric şi dăruit dascăl, cu haruri multe şi dorinţa ca elevii să acumuleze tot mai mult, părintele Constantin Cojocaru a fost autorul a numeroase articole şi studii în reviste bisericeşti, periodice, îndrumătoare şi felurite publicaţii.

A fost un scriitor inspirat, cu darul cuvântului, iar pentru unele articole a lucrat zile, săptămâni şi poate luni la rând. A cercetat mult şi a avut curajul să izvodească adevăruri pe care uneori marii istorici le-au lăsăt în umbră.

Preot la Parohia Lunca din comuna Vânătorii Neamţului vreme de aproape 35 de ani, părintele Constantin a intuit şi apoi a cercetat legăturile Sfintei Teodora, originară din acest loc, cu duhovnici şi ierarhi ai vremii sale.

La momentul de aducere aminte prilejuit de împlinirea a şapte ani de la trecerea către Domnul a eruditului cărturar, preot şi dascăl de teologie, subliniez câteva dintre preocupările cărora le-a oferit timpul preţios al cercetărilor.

A scris despre ierarhi, călugări şi teologi mari, avându-l în special la inimă pe cel căruia i-a mărturisit încercările şi neputinţele vieţii sale, Ieroschimonahul Paisie Olaru.

Părintele Paisie a fost duhovnicul cu inimă de părinte care primea preoţi şi credincioşi, iar, la un moment dat, părintele Cojocaru spunea că mai mult de jumătate dintre locuitorii satului Lunca îl aveau povăţuitor sufletesc. Aşa se explică de ce biserica era întotdeauna neîncăpătoare. Nu doar pentru predica şi atenţia parohului, de altfel întru totul apreciate, ci şi pentru legătura pe care o aveau oamenii cu Biserica şi cu marele duhovnic Paisie Olaru.

Adeseori, în discuţiile pe care le-am purtat cu preacucernicia sa îmi vorbea de Isaia de la mănăstirea Sla-tina, vatră monahală considerată în epocă un centru important de cultură slavonă, care a copiat cronicile lui Macarie şi Eftimie. De fapt, în aceeaşi lumină a iubitorilor de neam şi cultură erau aşezate marile mănăstiri ale Moldovei, între care Slatina a jucat un rol deosebit.

Macarie cronicarul, care a devenit episcop la Roman, ctitorul mănăstirii Râşca, era de loc din ţinutul Fălticenilor. Părintele profesor îl localizase la Baia sau Bogdăneşti, localităţi cu largă rezonanţă în istoria şi cultura Moldovei.

Un alt subiect era legat de Meletie Istrate, fost episcop al Huşilor. A făcut parte dintr-o familie cunoscută, în zona de care vorbim. Avea un frate mai mare, boier luminat, scriitor, ctitor la Rotopăneşti, nu prea departe de Fălticeni, şi o soră, Veniamina, care a vieţuit la mănăstirea Agapia. Fraţii Istrate, rămaşi orfani, au fost ajutaţi de Mitropolitul Veniamin Costache. Meletie Istrate fusese călugărit la Doljeşti, apoi a fost slujitor la Iaşi, strălucit arhidiacon al Catedralei Mitropolitane, iar sora lui, Veniamina, ucenică a celebrei stareţe de la Agapia, Elisabeta Costache, sora mitropolitului moldav.

În ultima retragere a marelui ierarh Veniamin la Mănăstirea Slatina, acesta i-a cerut domnitorului Mihail Sturza să fie numit egumen acolo ucenicul lui, Meletie Istrate. Ierarhul l-a hirotonit ieromonah şi l-a hirotesit arhimandrit.

Foarte interesantă rămâne dorinţa testamentară a mitropolitului: Însărcinez pe fiul meu Meletie de dragostea Domnului. Înmormântarea să mi se facă după povăţuirea ce i-am dat, numai cu părinţii din mănăstire, din afară de sfânta biserică, fără zadarnice pompe şi cheltuieli. La 18 decembrie 1846, mitropolitul a trecut la Domnul şi a fost înmormântat lângă zidul bisericii, mai târziu osemintele i-au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

În 1848, la Slatina s-au refugiat mulţi revoluţionari şi tot aici a fost surghiunit boierul Nicolae Istrate. La scurt timp, Meletie Istrate a fost ridicat la vrednicia arhierească, păstorind până la 31 iulie 1857, fiind îngropat în Catedrala Episcopală din Huşi, pe care a înfrumuseţat-o, lăsând eparhiei o bogată bibliotecă.

Discutând adeseori cu părintele profesor, mărturisea că una dintre preocupările lui, încă din tinereţe, era istoria mănăstirii Slatina. Ctitorie voievodală şi centru monahal de largă recunoaştere în vremea părinţilor Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, mănăstirea Slatina a fost nu doar una dintre zidirile domneşti şi necropolă a mărimurilor, ci mai ales aşezământ de cultură, de propovăduire a Cuvântului, de alinare a suferinţelor. Îmi spunea părintele profesor că la mănăstirea Slatina a funcţionat şi un spital, citându-l pe scriitorul Grigorie Ilisei, al cărui bunic matern a funcţionat la această unitate spitalicească ca felcer, iar bunica moaşă.

 Călugării de la Slatina au publicat cuvântul învăţăturilor în perioada interbelică, făcând misiune şi prin cuvântul scris. Unul dintre ei era ierodiaconul Calist Haidamac, care a tipărit o carte cu conţinut pios, moralizator. A murit la mănăstirea Neamţ, fiind un foarte bun psalt.

Martinian Ivanovici, stareţ la Slatina în perioada interbelică, a fost misionar prin America şi Canada. În acea vreme îşi făcuse ucenicia la Slatina şi Episcopul Eftimie Luca, care mergea adeseori cu trăsura stareţului. De altfel, vlădica Eftimie, devenit la vârstă venerabilă arhiepiscop, povestea adeseori despre Slatina tinereţilor lui.

Partenie Ciopron, episcop al Armatei şi apoi al Romanului şi Huşilor, era călugăr cu metania la Slatina. Şi mişcarea Oastea Domnului a avut legături cu mănăstirea. Din Drăceni, satul apropiat, erau de loc membrii marcanţi ai Oastei. În urma predicii Oastei Domnului, foarte mulţi tineri au devenit ostaşi ai lui Hristos, monahi în străvechea şi voievodala mănăstire. 

Ce să mai vorbim de amintirile pe care părintele profesor le avea din vremea stăreţiei arhimandritului Cleopa, care a coincis cu a sa copilărie.

Mănăstirea Slatina a fost un ultim popas al Rugului Aprins în anii aceia. Părintele Cleopa a predicat nu doar în satele dimprejur, ci şi în multe mănăstiri din Moldova, Ţara Românească, Banat şi alte locuri.

La Slatina au poposit mai mulţi isihaşti: Petroniu Tănase, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Sandu Tudor, Antonie Plămădeală şi alţii. Pe la Slatina a trecut în grabă şi Bartolomeu Anania. Îmi spunea părintele că vorbise despre Slatina altor vremi cu fostul arhidiacon şi arhimandrit, devenit ierarh la Cluj în 1993.

De la Slatina, unii au plecat în munţi, cum a fost părintele Cleopa, alţii departe în lume, cum au fost Andrei Scrima şi Martinian Ivanovici, alţii în temniţă (Antonie Plămădeală şi Sandu Tudor).

Părintele Paisie Olaru rămâne marele duhovnic al Slatinei. La el s-au spovedit mii de oameni. De multe ori în timpul postului, părintele Paisie dormea doar două, trei ceasuri.

Amintim şi pe Caliopie Apetrei de la Humuleşti, Chiril Şaramet, Gherasim Câmpeanu, Dosoftei Muraru, Ambrozie Dogaru şi alţi călugări care au fost, pentru mai scurt, sau mai mult timp, vieţuitori ai mănăstirii Slatina.

Părintele profesor a avut o cinstire deosebită pentru Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca. Marele mitropolit Dosoftei, în lucrarea sa, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, ne spune: Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi pravilă, plecaţi la smerenie adânc… Părintele Chiriac de Bisericani, gol şi ticăloşit în munte 60 de ani, Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneţ, Partenie de Agapia, Ioan de Râşca, arhiepiscopul sfânt şi minunat? Deci, mitropolitul Dosoftei vorbea despre un contemporan…

Ioan pornea de la Râşca, a fost primul episcop al Huşilor (1598-1606), mutat apoi la Rădăuţi. Narcis Creţulescu şi alţii l-au numit pe Ioan, arhiepiscopul cel sfânt şi minunat.

Dar a mai fost de la Râşca un alt Ioan, originar din părţile Vrancei, rudă cu mitropolitul Varlaam Moţoc. Despre cel de-al doilea, părintele profesor ne spunea că, în 1641-1666, a fost egumen al Paraclisului Sfântului Nicolae, ctitorit de Vasile Lupu în Cetatea Neamţului, fiind, de fapt, cel cunoscut îndeoşte cu numele Ioan de la Râşca. Părintele profesor afirma, în urma cercetărilor, că în acea perioadă Ioan a fost duhovnicul şi îndrumătorul celei care avea să fie marea pustnică Teodora de la Sihla. Mai târziu, Ioan a egumenit la Secu (1666-1667) şi apoi a fost episcop la Huşi, dar a păstorit şi la Roman, fiind numit arhiepiscop, aşa cum s-a numit Sfântul Ioan de la Râşca şi majoritatea păstorilor eparhiei Ţării de Jos. I-a fost sufragan şi foarte apropiat Sfântului Mitropolit Dosoftei. Împreună cu o rudă a sa din ţinutul Putnei a ctitorit Mănăstirea Mera. A murit în 1865 şi a fost îngropat lângă biserica mănăstirii Secu, în partea de nord.

Părintele profesor consemna, după cercetările întreprinse, că Ioan de la Râşca, arhiepiscopul cel sfânt şi minunat, este cel de-al doilea şi nu cel dintâi, citând şi contribuţia profesorilor Liviu Stan şi Mircea Păcurariu, dar mai ales îndelunga sa căutare pentru statornicirea adevărului.

Foarte rar se întâmplă ca un preot de parohie cu activitate pastorală bogată şi profesor de Seminar, care îşi drămuia cu mare acribie timpul, făcând naveta între parohie şi Seminar, călătorind pe jos o bucată de drum şi apoi cu autobuzul, fără să aibă maşină personală, să afle timp pentru cercetare profundă şi temeinică lucrare.

S-ar cuveni, poate, ca la împlinirea a şapte ani de la trecerea sa către Domnul, fiii lui, amândoi preoţi, dintre care unul dascăl de Teologie la Facultatea Dumitru Stăniloae din Iaşi, să reunească studiile şi articolele parintelui, multe la număr şi preţioase. Ar constitui un volum edificator, care ar îmbogăţi, fără doar şi poate, istoria Bisericii Ortodoxe Române, mai ales cea puţin cunoscută a ţinutului Neamţului şi Sucevei, punând în lumină, deosebit de grăitor, slujirea Sfântului Ioan de la Râşca şi Secu ca egumen în Cetatea Neamţului.

Cu aducere aminte şi cinstire cuvenită unui cărturar dintre cei mari pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română, facem aleasă evocare preotului profesor Constantin Cojocaru la şapte ani de la strămutarea sa către veşnicele lăcaşuri.

† TIMOTEI PRAHOVEANUL

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: