Mircea Aanei a deschis iarăşi buzunarul sufletului, scoţând de acolo Ultima scrisoare adresată lui de un prieten statornic şi drag din anii şcolarităţii fălticenene. Firul narativ înnoadă destinele celor doi colegi pe care viaţa i-a despărţit fizic, dar nu sentimental. Lumina caldă a gândului adună felii de viaţă din mai multe cercuri de vârstă. Procedura este întâlnită şi în alte scrieri, poposind în fluxul memoriei şi rătăcind prin amintiri legate de ipostaze ale vieţii de familie, şcolare, profesionale şi cetăţeneşti. O combinaţie măiestrită ce realizează pentru sine şi pentru cititori un vintage împotriva uitării.
Romanul lui Mircea Aanei Ultima scrisoare, Accent Print, Suceava, 2020, este în egală măsură carte autobiografică, memorialistică şi scriere tandră despre prietenie şi dragoste. Diferit amprentată cu diverse condimente narative, ne îmbie să cunoaştem panerul cu rod al vieţii autorului, călătorind pe linia timpului. Fluxurile de informaţii pornesc din impulsul lăuntric de a prezenta castelul de cărţi de joc al vieţii. Gânduri albe din sâmbure de soare redimensionează anotimpul adolescentin şi tinereţea şăgalnică a primelor tresăriri de dragoste, ambientul şcolar, cenaclul, primele iubiri, lipsurile, dorinţa de aventură şi de cunoaştere.
Fără rana deschisă a nostalgiei, întoarcerea în timp alternează zbateri luminoase şi căutarea sinelui într-o proză de atmosferă ce conturează galeria dascălilor şi a elevilor. Nonficţional, rebotezările nu staţionează în incognito. Ecuaţia succesului şcolar are o pondere mai mică decât cea a ieşirii în lume căutând modele sau prime experienţe de viaţă. Colegi şi colege apar şi dispar fără pretenţia de a rămâne prezenţe de neuitat. Un mod de percepţie care îi detaşează de ansamblu doar pe cei doi – Ticu Stoleru, alias Dinu Secrieru şi Mihnea Asandei, Mircea, instanţa narativă. Câteva instantanee reţin atenţia: fiorul lirico-artistic al celor doi cenaclişti, viaţa la limitele sărăciei şi practica agricolă care-i uneşte şi mai mult.
Deveniţi – unul profesor şi celălalt jurisconsult cu statut de familişti – profesorul Mihnea dovedeşte că nu e doar purtător de pix. Scrie oficiind Liturghia pădurii, se afirmă profesional şi ca om de cultură asigurând ambientul educării celor doi copii. Viaţa de familie i-a dat echilibrul necesar creaţiei. Prietenul introvertit este confesorul botoşăneanului atras de partea tumultuos-dionisiacă a vieţii. Excesele bahice fac imposibilă comunicarea în cuplu. Soţia i se statorniceşte în limitele mariaj-martiraj, în timp ce Ticu preferă aventura, hedonismul şi francul apetit sexual trecând prin marea sinusoidă a vieţii ca un om comun, ameninţat de blazare şi eşec. Eşec după iluzoria victorie, pentru că timpul smintit de după ’89 l-a condus în lumea politichiei care l-a corupt. Ecuaţia succesului n-a fost rezolvată.
Histrionic răspunsul cinic al senatorului: „Ce să fac? O să-mi ridic o vilă”. Rătăcire. Înstrăinare. Întunecare.
Având cultul prieteniei, putneanul îl tratează cu blândeţe iertătoare. Dialogul celor doi se transformă însă în monolog. Deci, conversaţie cu viaţa pe tema: Om de succes sau om de valoare? Concluzia: bătălia o dăm cu noi înşine. De ce Ticu a renunţat la idealuri? De ce nu şi-a hrănit generos timpul? De ce n-a rezistat cotiturilor de destin?
Dar de ce eu n-am găsit puterea şi timpul să-l readuc la realitate? De ce l-am lăsat să cadă în mrejele Partidului Realismului Democratic? De ce doar îi ascultam povestind aventurile din viaţa intimă sau cea politică? De ce nu l-am smuls din mocirla în care se avântase devenind o ipostază de senator al melcilor?
Destine paralele cu sensuri opuse. Înflorire şi decădere. Sfârşit tragic. Ce-ai făcut cu viaţa ta, prieten drag?
Cartea capătă consistenţă prin dezbatere mută de idei. Şi, ca într-un final clasic, tentaţia vinovatului fără vină de a reveni la vila unde a locuit prietenul.
Aici nu stă nimeni. Doar ultima scrisoare pentru autor ce ferecă amintirea unei prietenii postume. Remember. Şi durerea pierderii lui Ticu pentru totdeauna. Într-un crescendo dramatic este narată încercarea de salvare la clinica din Viena, apoi agonia celui fără de scăpare. Tensiunea sporeşte prin secvenţe cu iz suprarealist. O colegă din dedemultul şcolarităţii, iubită de cei doi prieteni, înclină balanţa spre muribund pentru a-i da liniştea sfârşitului în câmpiile Elisee. Din timp în netimp. La graniţa vremelniciei cu veşnicia.
A murit Enchidu, prietenul meu…
Comentarii