Misiunea teatrului este, astăzi, aceea de a intra „în rezistenţă” faţă de anormalitatea adusă de virus

De fapt nu ştim cînd va reveni „normalitatea” şi nici dacă va reveni. Nu este exclus ca umanitatea să fie obligată să coabiteze de acum înainte cu acest virus sau cu alţii susceptibili să apară în viitor. Excesele globalizării şi ale societăţii de consum, derivele industriei alimentare şi ale modului nostru de a exploata planeta se „plătesc” într-un fel sau altul, nu numai prin apariţia de epidemii ci şi prin schimbări climaterice. În momentul în care scriu aceste rînduri în cîteva ţări din Europa de sud se înregistrează temperaturi fără precedent pentru luna septembrie. Unii specialişti spun că o parte din planetă riscă să intre într-o „vară fără sfîrşit” care ar anunţa începutul sfîrşitului. Pe de altă parte, în multe zone ale lumii poluarea a scăzut întrucît epidemia i-a obligat pe oameni să se deplaseze mai puţin, zeci de mii de avioane au rămas blocate la sol… Dacă epidemia ne va obliga să devenim mai înţelepţi vom putea spune peste cîţiva ani că a fost un dar al destinului. Dacă ne vom transforma însă în mutanţi, dacă nu ne vom mai atinge, dacă vom trăi ca şobolanii fiecare în gaura lui cu un ecran în faţă, atunci epidemia va fi considerată ca un veritabil blestem.

Am impresia că tinerii sunt cei mai penalizaţi

Efectele nefaste ale acestei epidemii vor fi de lungă durată, toţi observatorii avizaţi spun acest lucru. Multe economii avansate de pe planetă sunt confruntate cu spectrul recesiunii, milioane de oameni îşi pierd locurile de muncă, viitorul multor tineri este pus sub semnul întrebării… De altfel am impresia că tinerii sunt cei mai penalizaţi, unii îşi termină studiile pe fond de pandemie şi nu vor găsi pe piaţa muncii locuri pentru specialităţile lor. Am întîlnit, în presa europeană, expresii de genul „catastrofă educaţională” pentru a descrie problemele din şcoli şi din universităţi. Exact la vîrsta la care socializarea şi contactele sunt esenţiale, milioane de copii şi tineri s-au văzut privaţi de şcoală, au pierdut timp, ritmul lor şcolar a fost perturbat. Internetul are limitele sale chiar dacă a fost providenţial în această perioadă şi a permis masiv ceea ce se numeşte „telemunca”.

Sectorul cultural şi cel al creativităţii au fost dintre cele mai afectate

Fără îndoială, sectorul cultural şi cel al creativităţii au fost dintre cele mai afectate, dacă nu cumva cele mai afectate. În ţări precum Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie autorităţile au alocat bugete speciale pentru „salvarea” activităţii editoriale, a tot ceea ce înseamnă spectacol de teatru, de operă, de muzică. Partea „bună” a acestei macabre experienţe care este epidemia constă în faptul că rolul statului a fost reabilitat, toată lumea şi-a dat seama că în astfel de momente limită este mai bine să ai un stat puternic, reactiv, eficient. Nimeni nu poate lua decizii şi organiza „rezistenţa” împotriva virusului decît statul, pentru că în caz contrar haosul începe să „dezorganizeze” în ritm accelerat umanitatea. Curentele ultraliberale care cereau cu vehemenţă ca statul să-şi manifeste cît mai puţin prezenţa în relaţiile economie şi în societate se văd în acest moment dezavuate.

Ce poate face teatrul în aceste condiţii?

De cînd a izbucnit epidemia mulţi reflectăm la această întrebare: ce poate face teatrul în aceste condiţii sau ce pot face creatorii de cultură? Am urmărit multe dezbateri pe această temă şi am constatat cu satisfacţie că mulţi actori şi multe instituţii s-au adaptat imediat. Sute de festivaluri au fost anulate dar transformate în oferte culturale online. Mulţi actori şi multe trupe care repetau pentru spectacole tradiţionale au trecut şi ei pe formula online. În lunile martie şi aprilie, în perioada carantinei, un mare teatru parizian, Théâtre de la Ville, a propus „consultaţii poetice prin telefon”. Mai precis, actorii teatrului s-au oferit să stea de vorbă individual cu iubitorii de poezie şi în general cu oricine era doritor de o astfel de experienţă. Teatrul a creat chiar o reţea de „consultaţii poetice” în mai multe limbi şi timp de trei luni mii de oameni din numeroase ţări (inclusiv din România) au avut plăcerea să-i asculte, la telefon, cîte 15 sau 20 de minute, pe aceşti actori… Nicăieri în Europa trupele de teatru au stat cu mîinile în sîn, au inventat noi modalităţi de a intra în contact cu publicul, au organizat spectacole sau microspectacole în pieţe, în parcuri, în gări, în supermarketuri, în apartamente, în curţi de imobile. Sigur, de fiecare dată erau respectate anumite reguli de distanţare socială, spectatorii erau invitaţi să poarte măşti, între două scaune era impusă o distanţă de cel puţin un metru…

Artiştii au datoria de a fi mai activi ca înainte

Cred că prima „armă” a unui artist este imaginaţia. Or, exact acum artistul trebuie să demonstreze că ştie să recurgă la acest dar natural pentru a contracara efectele nefaste ale epidemiei. Într-un fel, artiştii au datoria profesională şi morală de fi mai activi decît înainte, mai imaginativi decît înainte. Dacă virusul ne pune civilizaţia în pericol, artistul trebuie să găsească soluţii pentru a diminua pe cît posibil efectele nefaste ale epidemiei şi a prezerva ceea ce dă sens vieţii. Spectacolele nu se mai pot ţine în mod normal în sălile tradiţionale, constatăm cu toţii acest lucru, şi sănătatea populaţiei este prima grijă a autorităţilor. În Franţa departamentele sunt marcate acum pe harta sanitară cu două culori: roşu şi verde. Culoare roşie înseamnă o circulaţie intensă a virusului, şi în aceste zone sălile de spectacol au fost redeschise, dar numărul de locuri a fost redus uneori cu peste 50 la sută. În zonele verzi, însă, cu circulaţie redusă a virusului, spectacolele au loc cu toată capacitatea sălii, doar că spectatorii sunt obligaţi să păstreze masca tot timpul iar intrarea şi ieşirea din sală se fac după nişte reguli precise…

Când virusul funcţionează oarecum ca o dictatură, actorul trebuie să creeze anticorpi

 Cred, deci, că atît din punct de vedere tematic cît şi din punct de vedere tehnic trupele de actori trebuie să se adapteze momentului. Au apărut deja în Europa primele spectacole care îşi propun o reflecţie sau o dezbatere cu publicul despre ceea ce ni se întîmplă, despre erorile pe care le-a comis umanitatea, despre riscul de a nu ne regăsi normalitatea… Nu este exclus, dacă virusul rămîne în compania noastră încă mult timp, ca meseria de actor să intre şi ea într-o „mutaţie” radicală. Dacă pînă nu de mult actorul era pe scenă şi spectatorul venea la teatru să-l vadă pe actor, acum actorul trebuie să coboare de pe scenă şi să-l caute pe spectator pe „scena” vieţii sale cotidiene, sau chiar la el acasă, fără să-i pună însă viaţa în primejdie. În această încleştare cu un virus care funcţionează oarecum ca o dictatură (ne privează de libertate, ne angoasează, ne înfricoşează, ne obligă la delaţiune etc.), actorul trebuie să creeze anticorpi morali şi sufleteşti. Să spună, cum spunea poetul Nichita Stănescu, „nu mor caii cînd vor cîinii” – nu moare cultura cînd vrea virusul.

Teatrul din Suceava s-a înscris, în ultimii ani, pe o orbită naţională şi chiar internaţională şi a avut un demaraj excepţional. Cred de altfel că apariţia acestui teatru este una din marile realizări ale Sucevei şi am numai cuvinte de apreciere pentru toţi cei care, în sfera puterii, în frunte cu primarul Ion Lungu, au susţinut acest proiect. Epidemia obligă trupa din Suceava să-şi asume însă o nouă misiune, aceea de a intra „în rezistenţă” împotriva anormalităţii adusă de virus… Şi în această misiune teatrul din Suceava are nevoie de sprijin, şi sper din toată inima că îl va avea.

MATEI VIŞNIEC

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: