Paştele cailor

Astăzi vreau să povestim despre cai, dar nu despre caii putere ai cine ştie cărui bolid, ci despre acele animale dragi nouă tuturor, pentru că de multe ori am auzit expresia “la Paştele cailor” şi nu ştiam ce vrea să zică. Caii sunt nişte animale graţioase, inteligente, mult îndrăgite de stăpânii lor. Încă din vremuri preistorice, caii i-au inspirat pe oameni, astfel încât să-i determine să-i picteze pe pereţii peşterilor.

Calul este un animal des întâlnit în folclorul românesc. Amintesc aici de Jocul căluşeilor/căiuţilor, joc pe care îl admirăm şi de care ne bucurăm în fiecare an la sărbătorile de iarnă. Jocul căiuţilor este practicat la Anul Nou doar de copii/băieţi şi simbolizează caii lui Marte. Calul este simbolul planetei Marte, recunoscută a fi patronul lunii martie, cu trimitere la faptul că, în trecut, pe vremea romanilor, Anul Nou începea primăvara, în luna martie. Jocul acesta, caracteristic Moldovei, ne aminteşte şi de centaur, o fiinţă fantastică, jumătate om-jumătate cal. Costumul de căluţ/căiuţ ni se înfăţişează astfel: băieţii sunt îmbrăcaţi în costume populare, cu bondiţă în spate şi căciulă de miel pe cap. De la brâu în jos, pornind dinspre gâtul căiuţului, este prinsă partea de jos, adăpostită sub o pânză albă, care se termină în spate cu o mică coadă de cal. Avem, deci, imaginea centaurului, cu partea superioară, de la brâu în sus înfăţişând un om şi cu partea de jos înfăţişând un cal. În jocul căiuţilor întâlnim încă un personaj, conducătorul jocului, stăpânul cailor, el neavând costum de căiuţ, ci de ţăran. Jocul căiuţilor din Moldova, de care ne bucurăm la sărbătorile de iarnă, nu trebuie confundat cu un alt joc minunat care îl are protagonist pe cal, şi anume Jocul căluşarilor din Muntenia.

Spuneam că toate au legătură cu sosirea primăverii. Chiar şi Soarele, mândrul Soare, după o iarnă lungă şi grea, „umbla, frate, să se-nsoare,/ Nouă ai/Pe nouă cai”, numărul nouă având şi el o semnificaţie, şi anume cele nouă zile de început de primăvară, interval de timp în care noi ne alegem “o babă”, adică o zi. La data de 14 martie sărbătorim cu toţii caii lui Sân Toader, iar ziua de joi a aceleiaşi săptămâni este cunoscută sub numele de Joia iepelor. Când este “cap de primăvară”, adică în primele zile ale anotimpului renaşterii naturii, Soarele, care, după cum am văzut, are nouă cai călăriţi de cele nouă babe, fuge, ieşind pe poarta cerului, păzită tocmai de Sân Toader. Însă şi Sân Toader are cai, caii lui Sân Toader, călăriţi de moşi. Ei bine, ei fug să aducă Soarele înapoi, ca să se încălzească odată vremea, să vină zilele călduroase şi să poată ieşi lighioanele afară din pământ. Dintre toţi moşii, doar Moş Alexe ia urma astrului, de aceea ziua şerpilor este Alexiile.

Cunoaştem un cal alb, de o mare frumuseţe, calul lui Ştefan cel Mare, despre care ştim că se chema Catalan. Cunoaştem şi Legenda lui Gelu Românul, voievodul care fu rănit de o săgeată; acest viteaz vorbeşte cu al său cal în grai omenesc şi îl roagă să nu-l lase pe mâna cotropitorilor, ci să sape cu copita o groapă, să-l apuce cu dinţii, să-l pună în groapă şi să-l acopere cu pământ. Calul nu e considerat un simplu animal, ci un tovarăş, un sfătuitor, un prieten. În baladele haiduceşti, în legendele populare româneşti, eroul i se adresează patrupedului cu “frăţioare”: eroul legendar călăreşte „Pe-un cal porumbac,/ La coadă cudalb,/ Cu ţintă la cap,/ La picior pag”.

Nimic nu se poate compara cu imaginea calului din poveştile/ basmele româneşti. În primă fază, cu trimitere la modestie, cumpătare şi chibzuinţă, calul năzdrăvan este o mârţoagă uitată într-un fund de grajd, tocmai pentru a păcăli un eventual flăcău dornic de fapte mari, căci nu este vrednic oricine de a avea un asemenea cal. Însă, odată ce a mâncat o tavă cu jăratec, calul se arată în toată splendoarea sa. Calul lui Făt-Frumos are puteri supranaturale, nu numai că poate vorbi omeneşte, ci îi dă sfaturi tânărului viteaz, îl povăţuieşte, transformându-se în partenerul de aventuri al eroului. Cu toţii ne-am dori un cal năzdrăvan, cu şa de aur, cu frâu de mătase, cu potcoave de argint, aşa, ca în Pluguşorul nostru de la Anul Nou: „cal Graur/ cu şaua de aur,/ cu potcoavele de-argint,/ Cum n-am văzut de când sunt”. Calul din poveştile/basmele noastre bea numai apă strecurată, mănâncă iarbă spălată în roua de peste cei munţi, ori boabe din poala Ilenei Cosânzeana, poate zbura sus, pe deasupra norilor, pentru el nu este o greutate să ajungă pe celălalt tărâm, deoarece în pieptul lui bat mai multe inimi; el nu are splină, deci nu oboseşte nicicând. Tot în basme, legende putem întâlni inorogul/ unicornul şi Pegasul, calul cu aripi. Câtă poezie, câtă simplitate şi frumuseţe în sufletul omului de la ţară, de câtă imaginaţie creatoare dădea dovadă geniul anonim!

Chiar şi în cărţile religioase este prezent calul. Spre exemplu, în „Apocalipsa lui Ioan”, anotimpurile de peste an sunt personificate, descrise precum nişte călăreţi: primăvara este un călăreţ cu sabie (Marte este zeul războiului, cum bine ştim) care goneşte pe un cal roşu; vara este descrisă ca un călăreţ cu cal galben; călăreţul anotimpului toamna are calul negru; iarna ni se înfăţişează ca un călăreţ pe un cal alb. Foarte interesant şi important este de precizat că nimic nu era descris întâmplător în cărţi, în doine, balade, legende, basme. Totul era o nesfârşită alegorie care parcă abia aşteaptă să fie descifrată.

Să ne întoarcem la Paştele cailor. Deşi expresia “la Paştele cailor” are înţelesul de niciodată, nicicând sau hăt încolo, peste vremuri îndepărtate, această zi totuşi există. În anul în care Paştele ortodox cade odată cu Paştele catolicilor, atunci se spune în popor că este şi Paştele cailor, deoarece oamenii, înainte vreme necăjiţi şi plini de nevoi, nu aveau toate cele de trebuinţă pe lângă casă; de aceea, îşi împrumutau unii altora plugul, grapa şi… boii/caii. Legenda “Movila lui Burcel” ilustrează cel mai limpede acest fapt: Burcel îşi pierduse o mână într-o bătălie împotriva turcilor, ca oştean al lui Ştefan cel Mare, iar domnitorul îl află arând ogorul într-o zi de duminică, căci doar atunci găsi un plug de împrumut. Sărbătorile pascale ale ortodocşilor şi catolicilor fiind deodată, oamenii nu ieşeau la muncă în câmp, deci şi caii se odihneau. Totuşi, este cam nedrept faţă de bietele animale, căci acest lucru nu se întâmplă în fiecare an, cea mai mare sărbătoare a noastră, Paştele, “cade” la aceeaşi dată cu cea a catolicilor la 4, chiar 7 ani. Dacă vrem însă ca şi caii să aibă Paştele lor anual, acest lucru se întâmplă la Înălţarea Domnului, numită în popor Ispas (în limba slavonă, Supas înseamnă Mântuitor). Deci putem spune că Paştele cailor este la Ispasul nostru, care cade numai joia şi care se ţine cu mare sfinţenie de credincioşi. Acum se vopsesc pentru ultima dată ouăle şi se face pască.

Din păcate, ţăranii noştri nu mai cresc cai, numărul lor este tot mai mic, nu ştiu încotro ne îndreptăm…

LENUŢA RUSU,

Fălticeni

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: