Insaţiabilul Ibrahim (1640 – 1648)

Sultanul Ibrahim a fost fratele sultanului Murad al IV-lea (1623 – 1640). Ambii au fost fii Sultanului Ahmed I şi ai celebrei grecoaice Anastasia, cunoscută în istoria Imperiului Otoman ca celebra Valide Mahpeyker Kösem Sultan.

Când fratele său, sultanul Murad al IV-lea, era pe moarte, a ordonat uciderea sa. Pentru a vedea că ordinul i-a fost îndeplinit, a dat poruncă gărzilor să i se aducă leşul fratelui său. Nu a mai apucat să-şi vadă porunca îndeplinită, deoarece a decedat. Când mama sa, Valide Mahpeyker Kösem Sultan, l-a anunţat că fratele său, Murad al IV-lea, a murit, nu a vrut să creadă. A fost nevoie să i se aducă în faţa cuştii, în care era închis şi unde a trăit cu groaza permanentă a strangulării, cadavrul fratelui său, sultanul Murad al IV-lea. Ibrahim fu aşezat pe tron şi aclamat de marii demnitari ai imperiului. După această ceremonie a fost dus la mausoleul lui Eyub şi încins cu sabia lui Osman, întemeietorul dinastiei şi al statului otoman.

“Sultanul Ibrahim ieşise din închisoare cu nervii şi cu sufletul în derivă.” Nu mai era un om normal, aşa cum a dovedit-o în cei opt ani de domnie, aşa cum scrie o cronică românească anonimă: “căci din firea lui era nebun, şi dacă luă şi împărăţia, stătu şi mai nebun” (N. Iorga, „Studii şi documente”, IX, p. 207 şi id. GOR, IV, p. 54).

Cronicarii turci ne-au transmis că Ibrahim suferea de “boala cutremurului şi a melancoliei”; era inconstant, nervos, pripit şi lipsit de judecată; ţinea ca poruncile sale, adesea inconştiente, să fie executate imediat, în pofida legilor, pe care n-avusese cum să le cunoască. Domnia sa a fost, mai mult decât oricare alta similară, o domnie a femeilor.

Mama sa, grecoaica Mahpeyker Kösem, voi ca prin acest fiu al ei, ultimul vlăstar al dinastiei turceşti, să nu se stingă familia care suprimase Imperiul Bizantin.

Ea i-a confirmat pe viziri în posturile lor, atribuindu-le misiunea ca, sub egida ei, să-i procure padişahului, din toate neamurile de la răsărit şi de la apus, cele mai frumoase şi ispititoare fete, pe care i le prezentau aşa cum arată Dimitrie Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman”: “vinerea, ziua serviciului divin major, corespunzând duminicii la creştini, ca să fie de bun augur şi roditor actul însuşi, care s-a transformat într-un desfrâu continuu”. Această exasperare a voluptăţii i-a şubrezit şi mai mult caracterul şi echilibrul psihic, însă i-a asigurat succesiunea, căci tronul a fost ocupat după Ibrahim, pe rând, de trei fii ai săi: Mehmed al IV-lea, Soliman al II-lea şi Ahmed al II-lea. Haremul lui era mereu împrospătat cu femei de plăcere şi de reproducţie, zise “tinere servitoare”, dintre care se selecţionau şi creşteau în importanţă cele zise “particulare, favorite”, dintre care şi-au impus domnia în special şapte femei, din care cea mai extraordinară iubită a lui, numită Şekerpare (“Bucată de zahăr”).

Istoricii turci contemporani cu sultanul Ibrahim au înregistrat cu acurateţe diferite aspecte ale vieţii de lux a acestui sultan excepţional, sub acest raport, din care două au făcut carieră. Anume că la împlinirea vârstei de 24 de ani a săvârşit performanţa îmbrăţişării a 24 de femei, pe rând, apoi că i-a venit gustul să cunoască femeia cu cele mai întinse forme.

Istoricii consemnează că i s-a găsit o armeancă gigantică, de care s-a ataşat nebuneşte, încât mama sultanului a invitat-o la masă şi a pus s-o sugrume.

Surorile sultanului Ibrahim, membre ale dinastiei lui Osman, erau puse să le slujească pe favorite. Astfel, Ayşe, Fatma şi Hanzâde, sultane, o serveau pe Telli haseki, cea cu care ulterior s-a căsătorit legal şi pe care a instalat-o în celebrul palat al lui Ibrahim paşa, marele vizir al Sultanului Soliman Magnificul.

Pe lângă femei, Ibrahim mai era înnebunit după ambră, blănuri rare şi chihlimbar. Şi-a creat un veşmânt special pentru orgii, garnisit pe dinăuntru şi pe dinafară cu piei de jder şi zibelină. Podoabele femeilor din harem întunecau tot ce se văzuse până atunci.

Aţâţat de o “favorită” originară din Moldova, cunoscută sub numele de “fiica voievodului”, a căptuşit “în înaltul sarai toate chioşcurile mărite şi camerele împodobite de sus până jos cu dubluri de samur”, scrie un istoric turc în „Grădina celor Drepţi”.

Acest sultan ţicnit – care totuşi nu l-a egalat pe împăratul Caligula, de pe urma căruia a rămas înscris în analele nebunilor că şi-a numit un cal de-al său consul – s-a ocupat mai puţin de treburile ţării şi mai mult cu timpul pe care-l fura femeilor.

Dintr-un capriciu, a numit un saltimbanc ţigan agă a ienicerilor, pe un artificier – mare amiral, pe un hamangiu l-a făcut paşă, iar pe un recitator de rugăciuni, dascăl al padişahului.

Sultanul Ibrahim a sfârşit prin a fi detronat şi închis în “Închisoarea vrăbiilor”, în două camere, cu o lumină slabă, venită de sus. Temnicerii au zidit toate ferestrele şi deschizăturile, lăsând o gaură prin care-i treceau mâncarea. Împreună cu el au fost închise şi două roabe frumoase. Totul s-a petrecut în ziua de 8 august 1648, ca la zece zile călăul să intre în celulă şi să-l sugrume, din porunca marelui-vizir.

Şi astfel se petrecu din viaţă insaţiabilul Ibrahim.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: