Marţi, 29 mai 1453, la ora unu dimineaţa, a fost lansat ultimul asalt asupra Constantinopolului. Asaltul a fost dat de trei valuri succesive ale armatei otomane, fiecare de câte 50.000 de oameni. Primul val era format din diverşi creştini aflaţi în slujba turcilor. Cei care îşi trăgeau sufletul şi încercau să-şi revină după ciocnirea cu furia asediaţilor erau împinşi înainte şi masacraţi de turci, care veneau din urmă.
Al doilea val, mai îndârjit decât primul, a avut loc după un respiro de două ore, fiind format din turci din Anatolia, adică asiatici. Cei care au reuşit să pătrundă printr-o spărtură, împingându-se unul într-altul, ca nişte animale sălbatice, au fost cu toţii exterminaţi. Nici aceştia nu au reuşit mare lucru.
Al treilea val, pregătit în amănunt de însuşi sultanul Mehmed al II-lea, a fost lansat la atac în zorii zilei; era acela al ienicerilor, care, de asemenea, vizau Poarta Sfântului Roman, în timp ce asediaţii, mereu aceiaşi, erau pur şi simplu extenuaţi.
Două împrejurări au determinat căderea Constantinopolului.
Prima împrejurare se petrece la Poarta Sfântului Roman, unde valorosul Giustiniani a fost grav rănit la piept şi a trebuit să fie imediat evacuat pe o corabie, fapt ce a demoralizat trupele comandate de el şi aflate la capătul puterilor.
A doua împrejurare care a determinat căderea Constantinopolului e legată de poarta secretă şi puţin păzită Kerkoporta (Poarta circului), care a fost deschisă, iar ienicerii s-au infiltrat pe această cale ascunsă, mai înainte ca apărătorii să-şi dea seama ce se întâmplă.
Turcii au înconjurat palatul Blacherne, înfigând drapelul lor pe unul dintre turnuri şi căzând din spate asupra apărătorilor lui. Nimeni nu l-a mai văzut pe împărat viu. Se terminase! „Oraşul este cucerit!” se striga din toate părţile şi toţi fugeau care pe unde puteau.
La ivirea zorilor, hoarda barbarilor a invadat oraşul, prin nord, ca un torent. Iată cum descrie Peter Schreiner în lucrarea „Die Byzantinische Kleinchroniker”, apărută la Viena, intrarea turcilor în Constantinopol: „Ceea ce s-a petrecut atunci în toate cartierele marii cetăţi depăşeşte în oroare orice închipuire, orice descriere; masacrul şi robirea populaţiei unui întreg oraş imens. Toţi năvălitorii acţionau în numele unui singur principiu: să fie măcelărit tot ce mişcă, până la prânz, iar apoi să fie masacraţi doar cei bătrâni; tinerii şi, bineînţeles, tinerele să fie luaţi în robie şi, timp de trei zile, să fie jefuite toate bogăţiile posibile. La început de tot, cei din cartierele din preajma Cornului de Aur au putut să fugă pe vasele italiene, căci marinarii turci părăsiseră vasele ca să apuce partea lor de pradă. De pe la prânz marinarii turci au adus pe vasele lor călugăriţele din mănăstiri ca să le violeze şi apoi să le vândă la licitaţie expuse în pielea goală. Toţi cei care se refugiaseră în Sfânta Sofia, arhiaglomerată, au fost capturaţi printr-o singură lovitură”.
Se cunosc cu precizie cei care nu au putut fugi şi au rămas în Constantinopol, fiind decapitaţi din porunca bestialului sultan. Se menţionează într-un document bizantin că sultanul Mehmed al II-lea a pus ochii pe fiul de 14 ani al marelui duce Notaras, ca fiind pe gustul său. Cum tatăl s-a împotrivit ca fiul să-i fie astfel batjocorit, Mehmed al II-lea le-a tăiat la toţi capul.
Michel Doukas, în lucrarea „Histoire des Empereurs de Byzances (1341-1462)”, ne relatează: „Tiranul Mehmed al II-lea a ordonat să piară de mâna călăului toate notabilităţile şi toţi ofiţerii pe care îi răscumpărase şi scoase din mâinile soldaţilor turci. A ales dintre nevestele şi copiii lor exemplarele cele mai frumoase şi mai bine făcute pe care le-a dat în grija marelui eunuc… Locuitorii de rând au fost puşi în lanţuri şi aruncaţi pe un câmp, iar oraşul a rămas pustiu, singur, tăcut, fără găteală, fără frumuseţe”.
Aşadar, cu începere din acea zi, Constantinopolul a încetat pentru totdeauna să fie cel mai frumos oraş din univers; multă vreme nici numele nu i-a mai fost pomenit.
După cucerirea Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul s-a dus la Adrianopol, unde a pus să-i fie tăiat capul marelui său vizir Khalil Paşa, bănuit a fi complotat cu grecii. Apoi, ca să nu-şi piardă antrenamentul, după cum ne relatează Martin Crusius în lucrarea „Turco-Graeciae Libri Octo”, apărută la Basel în 1584, i-a retezat el însuşi capul Irinei, o încântătoare sclavă de 17 ani, luată de la Constantinopol, „o fecioară de origine greacă de o frumuseţe atât de deosebită încât atrăgea privirile tuturor, fiecare admirând-o şi contemplând-o ca pe un adevărat miracol”. Se pare că astfel Mehmed al II-lea Cuceritorul a vrut să dovedească că nimeni nu era în stare să îl subjuge; de fapt realitatea era mult mai sinistră: sultanul prefera băieţi, tineri, care, ei bine, puteau să-l subjuge, după cum s-a văzut în anii domniei sale…
La căderea Constantinopolului a contribuit şi moleşeala grecilor, epuizaţi de luptele continue care i-au făcut incapabili să reziste turcilor. Alte populaţii din Europa de Est, conduse de şefi de o vitejie de necrezut, aveau să stăvilească câteva decenii înaintarea torentului turcesc spre inima Europei şi să contracareze ambiţiile nebuneşti ale lui Mehmed al II-lea Cuceritorul.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii