> Cu stimă dlui prof. Franz Pieszczoch, drept la replică
Stimate dle prof. şi coleg de breaslă, de şcoală şi facultate (al Şcolii medii din Siret – 1959-1963 şi al IP3 Suceava – 1963-1966) mă bucur că n-am avut niciodată de împărţit ceva, în afara respectului reciproc şi-al dragostei de copii, adolescenţi şi tineri, calităţi care dăinuie şi azi în relaţiile noastre – a celor care mai trăim, din mila Domnului, şi ne mai întâlnim, chiar anual, ca să împărţim bucuriile, necazurile ce ne-au rămas acum până la crepusculul vieţii. Deşi eram ca elevi şi studenţi la secţii diferite – secţia română şi ucraineană de liceu şi la facultate – secţia de istorie/geografie şi limba română am ajuns şi belferi, fiecare cuminţi la locul nostru, apreciaţi de copii şi părinţi, de colegi profesori şi chiar de cititori, pentru darul nostru de a ne împărtăşi prin cuvânt din experienţa şi cultura noastră – istoricul cu articole de istorie, iar literatul cu cele din domeniul literaturii, că doar nu degeaba am fost incluşi amândoi în Enciclopedia Bucovinei. Scrisul însă presupune obligatoriu sentimentul responsabilităţii şi-al obiectivităţii faţă de cuvânt şi faţă de cititori, cărora trebuie să le transmitem idei, fapte, adevăruri şi sentimente viabile. Eu vă admir, dle profesor, pentru dragoste şi devotament faţă de istoria locală, dar lipsa unor izvoare bibliografice sigure, nesemnalate separat în text sau la finele acestuia, nu se poate înlocui cu presupuneri, nici prin intermediul amicilor, nici prin foiletonistică, parodieri, aluzii jignitoare şi chiar învinuiri directe, care nu ţin de istorie şi nici de literatură, chiar dacă azi sunt publicişti care îşi permit orice în dosul unor paravane ale puternicilor zilei. Nu e cazul nostru, al profesorilor pensionari, care am îmbrăţişat meseria de pedagogi de dragul copiilor şi de publicişti, de dragul cuvântului şi-al adevărului, care sunt sfinte şi noi suntem datori a le păstra cu sfinţenie, că doar suntem fii ai bisericii.
Ultimele patru articole publicate în Crai nou – 3-5 februarie a.c. “Siretul şi blestemul graniţei” şi din 7-8 aprilie a.c. “Pogrom în oraşul Siret” (pe care le deţin), au meritele de a elucida unele adevăruri istorice şi manevre politice austriece şi ruseşti (dar în niciun caz ucrainene, cât timp Rusia roşie controla Ucraina ca pe o veritabilă colonie, încălcându-i chiar şi azi grav independenţa prin invazia unui război nedrept!). Nu-mi explic cum autorul, siretean get-beget, cu mama ucraineancă (Marusec) şi tatăl polonez, de ani buni insinuează tot felul de învinuiri la adresa ucrainenilor, care n-au atentat la pământurile nimănui, ca popor paşnic, dar de răbdat au răbdat jugurile turcesc, polonez şi rusesc. Cine a voit Basarabia românească şi Bucovina de nord se ştie, căci masacrul de la Fântâna Albă tot ei l-au făcut, de bombardarea Siretului cu împrejurimi (cu sate ucrainene şi româneşti!) tot ei s-au milostivit, cum bine evidenţiază articolele amintite. Nu ştiu de ce e preluată propaganda negativistă cu învinuirea în bloc a ucrainenilor şi a doi mari intelectuali plantaţi ca răufăcători din partea organizaţiei cernăuţene(?!) în persoanele părintelui Klementyi Zlepko, care a înălţat o bijuterie arhitectonică – Biserica greco-catolică ucraineană a primului deceniu dinaintea Războiului din 1914 –, ceea ce nu-i de condamnat într-un oraş multietnic, cum nu e de condamnat nici Silvester Iaricevskyi, profesor licenţiat la Viena, un mare umanist european şi scriitor realist-romantic, primul şevcencolog al Bucovinei noastre şi cântăreţ nepereche al suavului vieţii, al adevărului, libertăţii şi înţelepciunii biblice – ca valori perene – care a venit la Siret în oraşul natal al Ştefaniei Piotrovska, căsătorită în Chiţman (1906, unde a născut doi copii, iar la Siret – încă trei copii!), să trăiască tihnit ultimii ani de viaţă (1909-1918, dar, din nefericire, o infecţie în sânge îi curmă viaţa la 47 de ani pe 30 martie 1918, în Săptămâna Luminată, an în care nu putea să fie vinovat de scorneli ale colegului meu şi nici în anii dinainte, ca membru al “Dialogurilor rusine” care promovau învăţarea şi perpetuarea limbii ucrainene în Imperiul Austro-Ungar, asemănător Uniunii Ucrainenilor de azi, al cărei membru sunt ca profesor şi scriitor bilingv, ce-am promovat copiilor şi părinţilor învăţarea limbii ucrainene alături de limba de stat – română, ca profesor de română şi ucraineană, cu gr.I, fără să fiu acuzat nici în comunism şi nici azi c-aş fi desfăşurat activităţi subversive, ca înaintaşul meu Iaricevski; şi chiar sunt mândru că m-am făcut profesor de română prin intelectuali cu charismă, precum Sofia Iaricevski, fiica marelui umanist, Eugen Pânzariu, ginerele hulitului scriitor, la gimnaziu şi liceu, Macarie Gheorghe şi Popescu Constantin – la liceu şi facultate! Iaricevski şi-a întemeiat o familie de mari intelectuali ai Siretului – Sofia, prof. de psihologie, Bogdan profesor de biologie şi director al Şcolii medii din Siret, Olga, învăţătoare, care au educat generaţii întregi de copii în frunte cu familia profesorului eminent Pânzariu Eugen, soţia Olga, colegul de clasă şi şcoală al dlui Franz – Silvester şi al surorii sale Ştefania, profesori deosebiţi, ca şi tatăl lor, purtători ai numelor bunicilor, înmormântaţi în Siret, la greco-catolici. Casa scriitorului poartă însemnul memorial, dar n-a ajuns muzeu, cât timp trăiesc acolo cei doi nepoţi, în schimb s-a pregătit postamentul unui bust în faţa Primăriei oraşului pentru recunoaşterea valorii fostului primar al Siretului, scriitor remarcabil – poet, prozator şi dramaturg – şi director al Bursei ucrainene, remarcat ca mare umanist al Bucovinei şi Europei (v. Silvestr Iaricevsky Opere, Buc. 1977, I-II, îngrij. Magdalena Laszlo-Kuţiuk, şi S. Iaricevskyi, Opere, Cernăuţi, 2009, îngrij. Michajlo Ivasiuk şi Valentina Buzynska) care, din păcate, aşteaptă remarcarea Uniunii Ucrainenilor din România, care poate şi trebuie să-şi repună în drepturi personalităţile neamului.
Celelalte două articole vorbesc despre “Pogrom în oraşul Siret” , care n-a existat, ci doar s-a pregătit eşuând din faşă, că oamenii nu s-au lăsat manipulaţi (dar şi aici se insinuează conspiraţii ucrainene!). Drept inspiraţie i-a servit cartea lui Mircu Iulius “Pogromurile în Bucovina şi Dorohoi” (Buc. 1945), iar ceea ce a fost dezastruos e pomenit colateral – holocaustul organizat de regimul Antonescu din oct. 1941, nerecunoscut până acum de români până la Preşedintele Iohannis şi premierul Cioloş, privind deportarea a mii şi mii de evrei la moarte ca animalele în Transnistria, despre care Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţii Evreieşti din România, a zis: “Holocaustul din România nu e o poveste, ci o tragedie umană!”. Ca mărturie vor sta tăbliţele comemorative din fiecare gară CFR a Bucovinei de unde au plecat spre vecie atâţia evrei, exponatele din sinagogi şi muzee (v. I. Chideşciuc, “Neuitatul calvar din octombrie 1941 al holocaustului românesc” din vol. “Sub semnul iubirii…”, Buc. 2018, p.365). Ciudat e că subiectul Pogromului debutează cu afirmaţia laudativă despre “Homo bucovinensis”, ca imediat să evoce o creatură iudeo-nemţească tip “hominid fără gen, cu cap de evreu, trup de ucrainean, mâini de neamţ şi picioare de român”. Prin metamorfoză rutenii au devenit ucraineni – inexact, căci austriecii în germană au numit pe “rusini”/rutsen, ruteni în limba română, iar strămoşii ucrainenilor se trag de la Rusia Kieveană şi cneazul Volodymir cel Mare şi Sfânt, care a botezat pe rusini în anul 988; numele de ucrainean/Ucraina ca şi cel de român/România se impune de la Şevcenko prin Cobzar (1840) încoace, de 180 de ani, iar la noi, de la Alecu Russo şi cartea sa “Cântarea României” (1850), de 170 de ani.
În continuare divagaţiile şi comentariile devin de prisos, dar acuzele trebuie stopate, căci adevărul istoric, nesusţinut cu izvoare credibile şi evidente, e neadevăr. Îmi cer scuze colegului meu Franz, dacă am greşit cu ceva, amintindu-i totuşi valabilitatea dictonului latin pentru istorici: “Sine ira et studio” – să scriem istorie “Fără duşmănie şi părtinire”, principiu pe veci director nouă, căci anticii l-au respectat! Cu stimă pentru toţi cititorii şi truditorii condeiului. Doamne ajută!
IOAN CHIDEŞCIUC
Comentarii