După memorabila întâlnire, din 22 ianuarie a.c., cu Nicolae Dabija, important scriitor basarabean, sufletul revistei „Literatura şi arta” din Chişinău, m-am apucat şi eu să citesc „Tema pentru acasă”, primul său roman, apărut în 2009 şi aflat acum la ediţia a X-a.
L-am citit pe nerăsuflate, căci ni se prezintă cazul unui intelectual basarabean, arestat şi trimis într-un lagăr din Siberia, ca atâţia alţii, în urma ocupării Basarabiei de către Armata Roşie, la 28 iunie 1940.
Eroul cărţii, profesorul de liceu Mihai Ulmu, din comuna Poiana, se afla tocmai la una dintre ultimele ore de limba română, înainte de examenul de bacalaureat, propunându-le elevilor, pentru data următoare, după câteva ore destinate operei eminesciene, o temă generoasă: „Ce e iubirea ?”.
La rugămintea elevei Maria Răzeşu, care-i sorbea vorbele, îi împrumută volumul de poezii de Eminescu, pe care-l ţinea în dreptul inimii.
Deodată un grup de ostaşi sovietici intră în şcoală, iar şeful lor îi anunţă cu importanţă că tovarăşul Stalin i-a eliberat, dând jos de pe peretele clasei portretul lui Eminescu şi înlocuindu-l cu cel al marelui „eliberator ”. A doua zi, portretul lui Eminescu reapăru la locul lui, iar cel al lui Stalin fu aruncat după catedră. Desigur că cel învinuit de această „faptă mârşavă ”, profesorul Mihai Ulmu, fu arestat, judecat sumar ca „duşman al poporului ”, condamnat la 25 de ani de închisoare şi trimis în lagărul de reeducare „Zarianka” din Siberia, în zona râului Kolâma.
Aici se aflau circa 1000 de disidenţi de toate naţionalităţile, din marea închisoare a popoarelor, numită URSS, majoritatea nevinovaţi. De fapt, Siberia era împânzită cu sute de asemenea lagăre, cu milioane de „duşmani ai poporului”, dintre care mulţi mureau după câteva săptămâni sau luni, din cauza condiţiilor mizerabile de viaţă şi a gerului năprasnic, siberian. Dintre deţinuţi, Mihai îl remarcă pe poetul disident Osip Mandelştam, care-i va deveni bun prieten şi cu care va purta numeroase şi fructuoase discuţii pe diverse teme. (De fapt, acest poet murise într-un lagăr, încă din 1938, dar într-o operă fictivă se pot admite şi astfel de licenţe).
Deţinuţii munceau din greu în taigaua siberiană, tăind copaci, cărând piatră şi netezind terenul. Mihai îl întrebă pe poet ce va fi aici, iar acesta îi răspunse ironic: „Se pregăteşte loc pentru rai. Vezi, cândva, demult, raiul era situat pe pământ, dar preoţii l-au expediat în cer. Acum se îndreaptă locul după care raiul va fi coborât pe pământ. Noi avem o misiune istorică. Şi râurile din viitorul Eden vor curge cu votcă şi bere şi nimeni nu va munci şi toţi vor chefui de-a valma. Ai înţeles? Iar Dumnezeu …Bătrânul va fi pus la zid, în numele fericirii omului pe care el l-a umilit de milenii, cerându-i socoteală pentru faptele sale.”
Între timp, eleva Maria Răzeşu, îndrăgostită de profesorul ei de română, porneşte pe urmele lui, ajungând să lucreze în lagăr ca spălătoreasă şi concepând un plan de evadare, care le reuşeşte. Mărturisindu-i dragostea, ei se hotărăsc să se căsătorească în inima taigalei. Ca-n balada „Mioriţa”, „soarele şi luna le-au ţinut cununa, brazii le-au fost nuntaşi, preoţi le-au fost munţii, iar păsările le-au fost lăutari”. Aici au trăit câteva zile fericite, dar, curând, temnicerii, ajutaţi de câini, îi dibuiră şi-i readuseră în temniţă, ea fiind internată într-un lagăr special pentru femei. Cei doi reuşesc să mai evadeze o dată, iar Maria îl va naşte în libertate pe băiatul lor, Mircea. Din păcate, sunt din nou prinşi şi aduşi în iadul lor zilnic. După doi ani, copilul lor este internat într-o creşă specială, unde era să moară de foame şi frig. Maria va fugi să-l îngrijească, dar va fi rănită mortal. Aflând cumplita veste, Mihai vrea să moară şi el, expunându-se gerului năprasnic, dar, într-o noapte, aflat pe patul infirmeriei, are viziunea Mariei: „Ea se aşeză pe marginea patului, îi puse mâna pe fruntea fierbinte, i-o mângâie, îi zâmbi trist şi îi spuse: „Am venit să te rog ceva, Mihai”. „Spune, Maria ”. „Te rog, nu muri. Te implor să trăieşti. Fă-o pentru Mircea… Pentru copilul nostru. Când vei ieşi de aici, să-l cauţi… Te rog… Promite-mi!”
De atunci, Mihai se încăpăţână să trăiască, căci, după moartea lui Stalin, când toţi deţinuţii vor fi eliberaţi, el îl va căuta pe Mircea şi-l va găsi, întorcându-se în satul lor drag, Poiana. Primul drum îl făcu la şcoala unde predase, acum 13 ani, ultima lecţie. Şi, surpriză! Clasa îl aştepta… cu doar două absenţe: Maria Răzeşu şi un băiat mort pe front: „Liviu Dragu, şeful clasei, vorbi primul: – Ştiam că veţi trece pe aici. Iar noi vă suntem datori… – Cu ce-mi sunteţi datori?! – Atunci… înainte de a ieşi din clasa noastră, ne-aţi dat o temă pentru acasă… – Care temă ? – „A fi om – o artă sau un destin?”
Concluzionând, eroul nostru, precum Făt-Frumos, a dat dovadă de mult curaj, a rezistat în faţa unor condiţii imposibile, a iubit şi a sperat, şi-a salvat băiatul din gulag şi a revenit pe plaiurile natale cu demnitate şi bucurie.
Romanul a apărut de-a lungul anilor în peste 100 000 de exemplare, fiind tradus în mai multe limbi. Personalităţi de prim rang l-au apreciat, considerându-l demn chiar de Premiul Nobel.
De pildă, Ion Beldeanu afirma: „Dorinţa de a pune în lumină cataclismele vremurilor prin care basarabenii au fost nevoiţi să treacă face din romanul lui Nicolae Dabija mai mult decât o reuşită narativă de excepţie, şi anume o confirmare a calităţii de «povestitor excepţional»” a autorului, aşa cum îl şi numeşte criticul literar Mihai Cimpoi.
Prof. SILVESTRU PÂNZARIU
Comentarii