Când medicina modernă nu mai are putere

Cred că atât cât ne-a fost dat să trăim şi să ne bucurăm de viaţă ar trebui să nu rămânem niciodată datori sănătăţii trupului şi minţii pe care Dumnezeu ni le-a dat la naştere perfecte, echilibrate, minunate. Însă puţini dintre noi fac asta, în timp ce majoritatea lovim cu bună ştiinţă în perfecţiunea cu care am venit pe lume. Când ne doare, când înţelegem că nu suntem nemuritori, alergăm disperaţi la doctor după pastile, după vindecare. Iar, uneori, acestea nu ne mai ajută.

Sunt persoane care au acceptat fără aroganţa că le-ar şti pe toate, că în lume există şi alte feluri de vindecare decât cele cu pastile sau prin proceduri dure. Sunt oameni care atunci când medicina modernă s-a arătat neputincioasă au găsit leac în terapii străvechi, faţă de care mulţi dintre noi suntem sceptici. Poate doar pentru că nu ştim nimic despre ele.

Nu vom minimaliza şi nu vom nega suprema importanţă a medicinei moderne, la care apelăm ca să ne reparăm trupul sau mintea, şi să mai smulgem ani de viaţă. Doar vom povesti aici despre un sucevean care a trăit în propria carne experienţa întoarcerii la viaţă prin medicina tradiţională chineză şi care astăzi le oferă şi altora din această experienţă. O experienţă ce pare un miracol, dar care nu este.

În sănătate 1+1 fac tot 2

„Eu pot să-ţi spun ce să faci, dar nu pot face în locul tău. Asta le repet într-una pacienţilor mei. Le spun şi care va fi rezultatul, şi sigur acela va fi rezultatul, dar nu pot face nimic din ceea ce el însuşi trebuie să facă”, îmi spune la un moment dat suceveanul Gheorghe Vasilaş în timpul discuţiei din cabinetul de terapii complementare/alternative, în care lucrează împreună cu Rodica, soţia lui.

Totul în jur este aranjat feng shui, fără amulete magice, cald, tihnit dar mai ales impecabil, de aceea nu mă mir că la intrare mi-a indicat discret cutia cu tălpici protectori.

În hol zărisem doi pereţi plini de diplome, certificări şi atestate impuse de legislaţie, principala fiind adeziunea la Ordinul practicanţilor de medicină complementară/ alternativă din România. Apoi alte dovezi ale absolvirii cursurilor de terapii naturiste, medicină vibraţională, medicina cuantică ce abia se face cunoscută în România, de anatomie, de nutriţie, de Feng Shui, adică finalul a vreo trei ani de cursuri şi examene parcurse şi luate cu brio de soţii Vasilaş.

„Fată, unde ai nimerit?!” m-am panicat în gând, căutând din ochi vreun glob magic şi vasul cu tămâie. Nu erau nicăieri, ci peste tot erau cărţi, rafturi întregi de cărţi şi aceeaşi tihnă.

Calm, explicit, răbdător Gheorghe Vasilaş mi-a povestit despre toate cele pe care le vedeam sub ochii mei. Înainte însă – ca să nu „bântui” cu mintea prin nu se ştie ce idei preconcepute – omul îmi spune clar: „În tot ceea ce facem noi aici ne gândim la energie, la energia vitală cu care funcţionăm fiecare dintre noi şi toate în Univers. Orice problemă de sănătate începe cu un deficit de energie. Viaţa şi sănătatea sunt matematică, fizică şi chimie pure. Şi în sănătate este la fel de simplu, adică 1+1=2”.

Nu pot reda aici întreg rezultatul întâlnirii mele de aproape 5 ore cu aceşti doi oameni, în care mi s-au predat lecţii concentrate despre bine şi rău, despre corpul omenesc, energiile cerului şi pământului, despre celule sănătoase şi bolnave, despre aciditatea gândului rău, apa alcalină aducătoare de sănătate, despre respect de sine şi despre cât de minunat este să mănânci doar ceea ce corpului tău îi trebuie.

I-am ascultat curioasă, cu interes, şi dacă n-am plecat de la ei mai deşteaptă, am plecat măcar mai deschisă la minte, mai puţin blocată în idei precum „imposibil” şi „nu se poate”.

Qi Gong şi ceasul care stă de tot într-o zi

 Ajutat de soţie, Gheorghe Vasilaş face terapie prin Qi Gong, adică lucrează cu energia vitală, terapie care oricum s-ar chema în alte limbi asiatice se află la baza medicinei tradiţionale chineze, ţinută secretă şi transmisă din generaţie în generaţie, îmbunătăţită de la maestru la maestru, timp de aproape 5000 de ani. În epoca modernă secretele sunt deja împărtăşite în toată lumea şi multe spitale le folosesc în ajutorul tratării unor boli.

În cabinetul de medicină energetică al lui Gheorghe Vasilaş există un aparat performant, de ultima generaţie, care are în memorie frecvenţele a sute de boli de pe Pământ şi care a fost realizat prin colaborarea a zeci de mii de oameni de ştiinţă din China, Japonia, Statele Unite şi Germania. Cei din urmă au fost cei care l-au şi realizat ca produs final.

„Acest aparat face exact ceea ce face cu mâinile maestrul meu din China. Dacă ştim sau nu ştim că avem o problemă de sănătate şi vrem să vedem cum stăm, acest aparat citeşte toate canalele energetice şi acolo unde există un deficit de energie, adică o problemă de sănătate, îl depistează. Acest aparat diagnostichează şi, chiar dacă sună ciudat, vindecă. Să fie clar, singurul lucru pe care nu-l vindecă este o defecţiune fizică. Adică dacă am la inimă o valvă care nu mai funcţionează, să fim serioşi, un aparat nu poate face asta, ci bisturiul unui chirurg.

Aparatul citeşte cu frecvenţa specifică fiecărui organ al nostru, al viruşilor, bacteriilor, factorilor alergeni etc., deficitul de energie din corp şi ni-l arată nouă. La prima şedinţă aflăm ce are bun şi ce are rău omul şi noi judecăm rezultatul analizelor. Rodica îi face un prim program de tratament. Când vine omul la noi, chiar dacă nu este bolnav, este, din punct de vedere energetic, dereglat. După începerea tratamentului este ca şi cum ai face ordine în el. Apoi verificăm, tratam, verificăm din nou.

Cu acest aparat eu pot afla astăzi ce problemă va avea cineva peste 5-10 ani, dacă va continua să ducă acelaşi mod de viaţă. Nu este premoniţie, ci se vede clar în rezultatul analizelor rezultate din citirea circuitelor energetice. În locul în care apare dezechilibrul energetic apare boala. Noi nu tratăm boala. Noi tratăm dezechilibrul. Procedând astfel, boala, logic, dispare. Uitaţi ceasul de pe perete. Când are baterie merge la secundă, dar după un timp rămâne puţin în urmă. Îl mai mişcăm, mai merge un pic, dar în timp rămâne şi mai mult în urmă până când într-o zi stă de tot. Nu mai are energie. La fel se întâmplă şi în corpul nostru şi în tot Universul acesta. Unde nu este energie destulă, începe circul!” a explicat Vasilaş.

Mi-a arătat apoi, protejând identitatea pacienţilor, formularele analizelor energetice care conţin, pentru un pacient, zeci de poziţii în dreptul cărora apar diferiţi indicatori, inclusiv cei ai unor boli grave şi foarte grave.

Tot ceea ce ştiam despre boala din care mai toţi credem că mai devreme sau mai târziu se moare, s-a întors pe dos. Am ascultat uimită replicile terapeutului sucevean, însoţite de exemplul unui amic al meu care nu mai este printre noi.

Şi mi-am dorit din toată inima să cred în acele cuvinte.

„Cancerul se vindecă. Este o boală ca oricare boală doar că cineva, din anumite motive, nu vrea să fie aşa. L-aţi cunoscut pe X, nu? A fost la noi, iar după câteva şedinţe s-a dus la medic şi când şi-a refăcut analizele era în remisie puternică. Din nefericire, după ce s-a simţit bine n-a mai venit, n-a mai urmat tratament, n-a mai urmat programul. A avut un cancer care s-a întins cu o rapiditate fantastică. A revenit la noi după 6 luni, dar era deja gata. S-a dus săracul!”

Vasilaş mi-a arătat apoi sala „Slander You”, cum mai sunt doar două în România, o sală de gimnastică pasivă sau de mişcare fără efort. Sunt acolo 6 mese cu structuri diferite care odată parcurse reprezintă echivalentul a 3 ore de fitness, dar fără transpiraţie. Corpul percepe acea gimnastică pasivă ca pe un efort fizic şi stimulează reacţiile dorite de terapie. Gimnastica Slender este potrivită omului sănătos, dar şi unui om gras, slab, bolnav de inimă, cu afecţiuni ale coloanei etc., pentru care zbenguiala dintr-o sală de sport este dificilă sau imposibilă.

Mi-a arătat apoi alt aparat la care un doctor japonez a muncit 32 de ani ca să-l inventeze. Se chemă Qi Machine şi a fost adus din Franţa. Am văzut apoi sauna pentru terapie cu ozon, adusă din Statele Unite, ce seamănă cu o capsulă de criogenare din filmele SF. Aparatul se deschide la mijloc, pacientul se aşază în interior cu capul afară şi după ce capsula este închisă el poate face terapie cu ozon, cu sau fără plante medicinale, poate face terapie cu lumină sau electroterapie. Aparatul nu are „decât” 73 de programe de sănătate.

„Izmănarii” care au lăsat mută tribuna oficială, la 23 august

Ideea deschiderii unui cabinet de terapii complementare în care practică medicină energetică nu i-a venit peste noapte lui Gheorghe Vasilaş. A fost consecinţa firească a zeci de ani trăiţi în spiritul artelor marţiale, dar şi după ce a fost aproape să-şi piardă viaţa pentru că medicii n-au putut da de capăt bolii de care suferea.

N-avea încă 18 ani, în 1966, când s-a apucat de ju jitsu şi de judo. Era tare, băţos, cam bătăuş şi nu refuza nicio confruntare fizică, indiferent de adversar.

„Doctorul Mihai Alexandroaie (n.n. primul antrenor de judo de la Suceava), care era încă student şi care învăţase de la alţi studenţi care şi ei învăţaseră de la studenţi străini, m-a văzut într-o zi trăgând de un extensor şi m-a întrebat dacă nu vreau să învăţ ju jitsu. La Suceava nu se ştia încă nimic despre arte marţiale. Filmele cu Bruce Lee au apărut mai târziu.

Ştiam ceva despre el, că practică un fel de luptă japoneză şi că bate 10, 20 odată. Legende din acelea… Deşi era micuţ şi slăbuţ, aştepta muşterii pe cărarea pe care se venea la Suceava din Şcheia şi care ieşea direct la Cetatea Zamca. Îi provoca şi se bătea cu ei numai în figuri. De fapt doctorul exersa procedeele pe care le învăţase. Dacă nu-i ieşeau, analiza, corecta şi exersa din nou data viitoare.

În ziua aceea a intrat la mine în curte şi mi-a arătat nişte figuri. Mamă, ce mi-au plăcut ! Mi-a băgat microbul. Am început să fac cu el primele căderi din judo. Am fost primul şi singurul său discipol în anul acela. În vara următoare, după ce a terminat facultatea, am mers peste tot cu doctorul Alexandroaie. La plaja de la apa Sucevei, prin gârla de la Cetate, pe Rarău. Exersam căderile pe pământ, pe iarbă, pe nisip, pe asfalt. Am fost aruncat în fel şi chip. Cu greu mă despărţeam de el. Făceam arte marţiale până la 2 noaptea, apoi mă băgam în pat şi vizualizam cum m-ar arunca el şi cum trebuia să zbor prin aer şi să cad ca să nu mă rup. Mă trântea de pământ de-mi săreau capacele şi de aceea am fost, de-a lungul vremii, cel mai bun la ukemi, la căderi.

Mai încolo, când a venit frigul, doctorul a căutat o sală cu saltele de luptă, dar cei de acolo n-au vrut să ne primească. Dădeam însă omului de serviciu un pachet de ţigări şi ne lăsa în sală după ce plecau luptătorii. Am făcut antrenamente, mai mult sau mai puţin pe furiş, în toate sălile de sport din Suceava de la acea vreme.

Am dus-o aşa până în ’68, când au apărut zvonuri că se va înfiinţa Federaţia Română de Judo. Eram deja 6 practicanţi de arte marţiale în Suceava când, de 23 August, am mers, neinvitaţi, să defilăm şi noi. Desculţi şi în chimonouri. Aveam chimonouri făcute din saci de la zahăr adus din Cuba şi chiar dacă fuseseră croite pe dos, tot se vedea scrisul roşu. Erau dintr-o pânză foarte aspră şi aveam toţi rană la gât şi buricele degetelor rănite de la prize.

La demonstraţie ne-am băgat în coloană cu luptătorii şi boxerii, dar cei de la lupte au vrut să ne scoată. „Bă, izmănarilor, căraţi-vă de aici” strigau şi ne împingeau. Aşa, din saci de zahăr cum erau, era o mare jignire a chimonoului, aşa că mă gândeam că ori îl omor pe ăla, ori îmi fac sepuku, aşa că i-am băgat o stângă în barbă. Cine ştie ce ieşea dacă nu ne potoleau antrenorii. Am pornit cu coloana între luptători şi boxeri, iar când am ajuns în faţa tovarăşului care organiza la microfon demonstranţii, ăla a amuţit. Nu ştia ce suntem, ce căutăm acolo, de unde venim. De fapt nu ştia nimeni în oraş ce sunt aceia „judoka”.

În faţă tribunelor, desculţi şi în chimonouri, ne-am grupat în 3 perechi şi am făcut câteva procedee direct pe asfalt. Nici fanfara nu mai cânta şi era o linişte absolută în tribuna oficială. Am terminat, am salutat tribuna ca la judo şi am plecat, iar în urma noastră s-au auzit câteva aplauze timide, apoi de la toată lumea. Aceea a fost prima ieşire publică a unor judoka, la Suceava” a povestit Vasilaş.

De a doua zi, autorităţile au început să fie mai interesate de „ăia în izmene”, şi puţin câte puţin să ofere sprijin pentru judoka de la Suceava, să aibă unde să antrena şi cum merge la competiţii. Apăruseră cluburi pe lângă armată, apoi federaţia, au venit sportivi noi şi chiar chimonouri la club. Erau gri, din pânză de cort, tari ca tabla, iar atunci când le spălam stăteau în picioare. Aveam iar răni după gât, pe sub braţ, între picioare.”

În anii care au urmat, Gheorghe Vasilaş nu s-a despărţit niciodată de artele marţiale şi a trăit cu trup şi suflet în spiritul samurailor. Astăzi, la 71 de ani, este prezent la competiţii, în stagii, mai mereu printre confraţii care au făcut din artele marţiale o pasiune şi un stil de viaţă. Că s-au numit jiu jitsu, judo, karate-do sau aikido, în care a obţinut în timp calificări înalte, aceste discipline au însemnat pentru sucevean educaţie pentru spirit, trup, minte, caracter şi în cele din urmă progres ca om.

Dacă îl întrebi, el nu-ţi poate spune dacă artele marţiale sunt o parte din viaţa lui sau dacă viaţa lui înseamnă arte marţiale duse astăzi la un alt nivel. Dar îţi spune clar şi răspicat că datorită artelor marţiale, a înţelesurilor profunde recunoscute doar de cei care le practică şi trăiesc conduşi de principiile înţelepţilor maeştri, crede şi promovează menţinerea sănătăţii şi vindecarea prin controlul energiei vitale. N-a inventat-o el ci chinezii, cu mii de ani în urmă. Nu face asta ca să se dea deştept sau să se umple de bani, ci crede cu tărie şi chiar ştie din propria experienţă că merge pe o cale bună şi corectă.

Dintr-un falnic stejar, legumă

În anul 2010, în urma unui accident, Gheorghe Vasilaş şi-a strivit prima falangă a degetului mare de la mâna stângă. A fost cusut la spital, dar după o lună degetul s-a infectat. Cum exista pericolul cangrenei, falanga bolnavă a trebuit amputată la un spital din Iaşi. O intervenţie simplă, scurtă, după care, odată cu tratamentul cu antibiotice, ar fi trebuit să fie bine. Doar că din spital luase un virus, unul greu, rezistent la antibiotice, de obicei mortal, căruia i se spune chiar „demolatorul de spitale”.

La 5 zile după amputaţie, bărbatul de 60 de ani atunci, perfect sănătos, cu o viaţă mai mult decât sportivă, falnic ca un stejar, om fără vicii, echilibrat, era deja un pacient fără vlagă care nu putea să meargă singur nici până la baie, cu articulaţiile rigide, chinuit de o durere generalizată ce nu se oprea nici o secundă.

„M-a apucat în sala de sport, pe la 6 seara, la demisol. Nu ştiam ce am, de unde vin toate. Durerea era groaznică, la nivel de leşin. 6 ore mi-a luat să ajung la etaj, în dormitor, pentru că urlam dacă mă atingea cineva. Nu mai vedeam clar şi nu mai judecam. Nu ştiam că de fapt începuse calvarul!” povesteşte Vasilaş.

Trei luni după declanşarea suferinţei a stat în perfuzii cu antibiotice şi alte medicamente, câte 8 ore pe zi, cu asistenta medicală la cap. Cu chiu şi vai a ajuns apoi în Austria, la celebrul spital AKH din Viena, unde medicii i-au făcut analize peste analize şi au tot încercat să dea de capăt bolii lui. Nu s-a produs însă nicio schimbare.

„Toate analizele erau perfecte, dar eu eram o legumă. Durerea era continuă, în orice poziţie, zi şi noapte, fără întrerupere. Mă durea şi dacă simţeam cearşaful că îmi atingea degetele de la picioare.

Medicii erau înnebuniţi, nu ştiau de unde să mă „agaţe”. Erau uimiţi că trăiesc. Am aflat de la ei că altcineva, cu un sistem imunitar cât de puţin mai fragil decât al meu, care doar bea puţin sau fuma cât de cât, era mort în trei zile. Eu eram piele şi os, dar nu muream. Corpul meu era tare, era sănătos aşa că virusul avea cu cine lupta. Vreo 6-7 luni m-au analizat, m-au înţepat, m-au tratat, m-au studiat, naiba ştie câte nu mi-au făcut. Singurul lucru bun a fost că mi-au dat nişte calmante foarte tari şi nu mai simţeam atât de intens durerea.

Într-o noapte, o doamnă profesor doctor, unul dintre cei 1200 de profesori doctori câţi sunt acolo, mi-a spus cu sinceritate: „Domnule Vasilaş, eu nu ştiu ce aveţi”, iar mai târziu, un alt profesor mi-a recomandat să merg acasă pentru că încercaseră tot ce se putea şi nu mai aveau ce-mi face. Mă trimiteau acasă să mor în linişte” a încheiat Vasilaş şi episodul „Viena” al martiriului său.

„Atunci, acolo, pentru prima dată în viaţa mea, am văzut şi am simţit ce înseamnă un transfer de energie”

A revenit la Suceava şi, cum spune singur că „nimic nu-i întâmplător”, a fost sunat de maestrul de Tao. După ce a aflat noutăţile, acesta l-a întrebat dacă nu vrea să meargă în China, la un maestru Qi Gong.

„Îmi vedea şi să râd şi să plâng. Ce China frate, când eu nu puteam să fac singur doi paşi. Era pe 31 iulie 2011 şi maestrul mi-a zis să mă gândesc repede, pentru că pe 12 august plecau în China mai mulţi români şi îmi trebuia viză. Îmi trebuia mie viză, dar îmi mai trebuia curaj şi mai ales putere să fac drumul. Mi-am zis că nu mai am ce pierde, aşa că hai să încerc şi medicina tradiţională chineză. Am luat legătura cu şeful Qi Gong pe România, am primit aprobarea din partea maestrului Qi Gong din China că mă primeşte şi, împreună cu fiul meu, am plecat. Am avut putere să ajung la Beijing şi ţinându-mă de Ionuţ am găsit putere şi să merg prin aeroport, care e cam cât Suceava toată, doar că e acoperit. Apoi să mai merg şi cu trenul, ca după 38 de ore să ajung unde trebuia” şi-a depănat povestea Gheorghe Vasilaş.

Experienţa din cabinetul maestrului Qi Gong, Jiang Feng, aflat undeva în apropierea sacrului Munte Galben din provincia Anhui, în sudul Chinei, mi-a fost povestită cu lux de amănunte, aproape oră cu oră, gest cu gest, revelaţie după revelaţie, o experienţă care a fost filmată de altfel de fiul lui Gheorghe Vasilaş, ca mărturie a unui miracol. Un miracol la care au contribuit, cu ştiinţa lucrului cu bioenergie şi maestrul Wu, medic de profesie, şi maestrul Tiande, nume pe care Vasilaş le rosteşte de fiecare dată cu veneraţie, respect şi prietenie. Cu menţiunea însă că vindecarea lui nu a fost un miracol, ci s-a datorat medicinei, dar una de la începuturile civilizaţiei, despre care majoritatea dintre noi nu avem informaţii, iar dacă aflăm ceva, şi după cât ne duce mintea, zâmbim ironic sau schimbăm vorba pentru că nu ne interesează sau stăm curioşi, să auzim mai multe.

„Shifu Jiang Feng, maestrul adică, m-a citit cu mâinile, mi-a luat pulsul şi mi-a spus exact, de parcă citea un buletin de analiză, cât de otrăvit şi uzat era ficatul meu de la antibioticele administrate până atunci. Atunci, acolo, pentru prima dată în viaţa mea am văzut şi am simţit ce înseamnă un transfer de energie. Shifu avea un asistent căruia îi spuneam Mister Electrod şi care curenta cu mâna goală câte 20, 30 de pacienţi pe zi. M-a ridicat în picioare, desculţ, pe un prosop ud, m-a luat de mână şi când am simţit transferul de energie, era de parcă băgasem degetele în priză. Acum ştiu ce făcea, pentru că pot şi eu, dar atunci nu ştiam.

 Am urmat apoi, tot cu ajutorul energiei, o procedură de curăţare a sângelui. Înainte i-am zis lui Ionuţ: «Băiete, filmează tot, că naiba ştie ce-mi face ăsta. Poate mor, poate păţesc ceva, să am o dovadă. A filmat pentru că nu se opunea nimeni să filmezi sau să fotografiezi».

Voi sări peste celelalte proceduri care au urmat, care ar putea părea ciudate, incredibile, ireale dacă n-ar exista dovada filmului făcut la faţa locului.

După investigaţii, Gheorghe Vasilaş a acceptat să fie tratat de shifu, asumându-şi costuri deloc mici. După două zile de la primele intervenţii energetice în China şi administrarea unor remedii naturiste, durerea a dispărut. Brusc, cum apăruse cu mai bine de un an în urmă, a dispărut exact în ziua şi în intervalul orar declarate pacientului de către maestrul Jiang Feng.

Vasilaş a plecat acasă asumându-şi şi noul stil de viaţă impus de maestrul chinez. A trebuit să facă schimbări în felul de a trăi, de a mânca, de a bea apă, de a gândi, de a se mişca. Urmând programul, a renunţat la antibiotice, a reînvăţat să meargă singur, a acumulat energie, a devenit mai puternic, mai echilibrat, sănătos.

„Restul este în faţa mea”

După trei luni de la prima întâlnire cu maestrul Jiang Feng şi asistenţii săi, fostul pacient a revenit în China pentru control, dar şi ca să înveţe de la maestrul său despre lucrul cu energia vitală. A revenit şi s-a antrenat de mai multe ori alături de maeştri Qi Gong şi discipoli asemenea lui, în China, Hong Kong şi Tailanda, învăţând şi convingându-se an după an că această parte a medicinei tradiţionale chineze aduce vindecarea celui dispus să „ridice bariera” şi să facă precum a făcut el. Adică să-şi deschidă mintea şi către medicina alternativă, care lui i-a salvat viaţa şi i-a arătat o cale nouă.

Nu se consideră din această cauză mai special decât alţii şi ca toţi practicanţii de arte marţiale rămâne modest: „Eu ştiu nişte lucruri pe care tu nu le ştii, aşa cum tu ştii nişte lucruri pe care eu nu le ştiu. Poate că ştiu mai multe în domeniul ăsta decât tine, dar mult mai puţin decât ştiu alţii despre asta. În Qi Gong sunt ca omul acela care a văzut prima dată marea, care a aruncat sacoşa, s-a descălţat, şi-a suflecat pantalonii şi a intrat în apă până la glezne, apoi s-a uitat în larg. Atât ştiu eu despre Qi Gong. Restul este în faţa mea. Nu-i văd malul”.

Mai spun doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în Cabinetul de medicină energetică al soţilor Vasilaş este una dintre învăţăturile lui Hipocrate, părintele medicinei, inamicul superstiţiilor şi pionier al gândirii raţionale, şi anume: „Înainte de a vindeca pe cineva, întreabă-l dacă este pregătit să renunţe la ceea ce l-a îmbolnăvit”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: