Dacă funcţiile administrative sunt trecătoare, cea de părinte duhovnicesc, îndrumător, povăţuitor, sfătuitor, toate la un loc nu formează altceva decât stareţul în adevăratul sens al cuvântului, adică părinte prin care Dumnezeu Îşi arată mila şi voinţa Sa. Această stare şi aşezare a rămas până la cea din urmă suflare a sa, din 23 iunie 1998. A fost numit pe drept „duhovnicul Bucovinei”, iar pentru viaţa sa duhovnicească de mare profunzime, a fost o adevărată podoabă a cinului călugăresc. Nu era casă de creştin în tot ţinutul de Nord al Moldovei în care părintele Iachint să nu fi fost cunoscut, iubit şi întâmpinat cu nestăvilită bucurie. Primea şi dădea mai departe. Era ca văduva din Sarepta Sidonului. Niciodată ulciorul său nu era plin, dar nici nu se golea vreodată. Iar la ulciorul mănăstirii aveau acces mulţi sărmani.
În Epistola către Corinteni, Sfântul Pavel spune că avem în viaţă mulţi învăţători, dar părinţi puţini, prin care înţelegem pe părinţii purtători de Duh, părinţi harismatici, părinţi care ne dau cuvântul care vine de la Dumnezeu şi ne aşază pe noi în lucrarea lui Dumnezeu. Taina duhovniciei nu a deprins-o numai din cărţi, ci a şi ucenicit-o. Părinţi deosebiţi ca Ioil Gheorghiu, Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru au aprins în sufletul său darul deosebirii lucrurilor, ce este şi ce nu este de la Dumnezeu. Smerenia, blândeţea şi dragostea au făcut din el un desăvârşit slujitor în duhul dragostei şi jertfei lui Hristos.
Dar marii duhovnici sunt şi ei oameni, vin şi trec. Trăiesc o vreme şi apoi trec şi ei la Domnul. Însă ei sunt aparte între ceilalţi. Ei rămân prin ceea ce au zidit duhovniceşte, rămân în sufletele ucenicilor, rămân în sinaxarele, fie scrise, fie nescrise. Amprenta unui duhovnic rămâne în viaţa unui ucenic asemenea unei lumini ce călăuzeşte şi nu produce teamă, ci dă nădejde, lumină şi bucurie.
Pentru părinţii mănăstirii, pentru toţi ucenicii pe care i-a avut, monahi şi monahii, mireni de toate vârstele, de toate slujirile şi de toate nivelurile duhovniceşti, părintele Iachint rămâne un chip luminos, binecuvântat de Dumnezeu. Pe toţi i-a învăţat şi le-a arătat chipul monahului nevoitor şi răbdător, îndelung răbdător, mult răbdător. Răbdător în necazuri şi răbdător în suferinţă, în boală. Multele lui nevoinţe şi osteneli au făcut ca trecerea spre celălalt tărâm, al vieţii veşnice, să fie uşoară. Osteneala i s-a transformat în odihnă, împreună cu drepţii, cu sfinţii cuvioşi purtători de Dumnezeu, cu sfinţii şi marii ctitori ai sfântului locaş, pe care cu dragoste l-a slujit.
Prin întreaga sa viaţă s-a dovedit a fi un mare dascăl şi misionar, mărturisitor al dorului după viaţa veşnică. A fost misionarul care a stat acasă, în mănăstire, înaintea tuturor, alături de credincioşii care îl cercetau, asemenea stâlpului de nor ce a călăuzit prin pustie pe poporul ales. A arătat tuturor prin cuvânt şi faptă, tinerilor şi vârstnicilor, că viaţa omului pe pământ este imposibilă fără Dumnezeu şi că, pe lângă Adevărul credinţei dreptslăvitoare, trebuie să cunoşti şi adevărul despre istoria neamului. Astfel, el mărturisea deodată adevărul mântuirii sufletului şi adevărul mântuirii neamului. Oricine îl vedea şi lua de la el binecuvântare sau cuvânt de folos primea deodată putere, curaj, optimism, încredere în Dumnezeu, că până la urmă tot lucrul sfânt şi bun în Dumnezeu se va realiza.
Vrednicul părinte Iachint a fost într-o deplină comuniune şi comunicare cu Sfântul Ştefan cel Mare, domnul şi ctitorul, cu sfinţii locului, cu toţi cuvioşii părinţi sfinţi înaintaşi, pentru că era un mare rugător, un liturghisitor smerit şi adânc interiorizat. Dar zidirile lui duhovniceşti numai Dumnezeu le cunoaşte. Pentru fiecare fiu sau fiică duhovnicească în parte, cât a renovat, cât a zidit, numai Părintele Ceresc cunoaşte.
Aceste zidiri duhovniceşti interioare, aceste renovări se fac nu numai prin simpla iertare de păcate, ci prin faptul că duhovnicul poartă în sufletul său, în rugăciunile sale pe cel care se spovedeşte la el şi lasă ca prin prezenţa sa spirituală să se cunoască însăşi iubirea milostivă a Părintelui Ceresc. Aceasta a fost forţa cea mai mare, tăria care a impresionat, care a vindecat, care a înălţat pe cei căzuţi şi a dat lumină celor întunecaţi de patimă sau de păcat. Această taină a zidirii duhovniceşti ce s-a lucrat prin cuvântul şi prin mâna părintelui Iachint este odorul cel mai scump pe care Dumnezeu l-a dăruit Bisericii Sale, obştii mănăstirii şi tuturor fiilor duhovniceşti care l-au ascultat şi l-au preţuit.
Au fost şi unii fii duhovniceşti care nu l-au ascultat. Pentru aceştia avea o sfântă şi binecuvântată răbdare şi la vremea potrivită, prin cuvântul purtător de Duh, căuta să-i îndrepte. Mereu spunea pentru aceştia: „Cine nu face ale locului, însuşi locul nu-l ţine”.
În ziua de 23 iunie 1998, către orele 11, părintele Iachint a spovedit pentru ultima oară pe ucenicul lăsat ca urmaş al său la conducerea mănăstirii, îndemnându-l la adâncă răbdare.
Suferind, a spus acestuia: „răbdare, părinte, şi iar răbdare”, ca şi cum i-ar fi spus: „cum rabd eu în suferinţă şi nimic nu zic, aşa şi sfinţia ta: răbdare şi iar răbdare, nimic zicând”. Răbdarea aduce statornicie, iar statornicia este aşezare şi rămânere în duhul părinţilor, în duhul lui Hristos. A mai zis şi cuvântul acesta: „să stai acolo unde te-a aruncat Dumnezeu, adică să stai acolo unde te voieşte Dumnezeu”.
La orele 18, a trecut la cele veşnice, aşezat pe scaunul de spovedanie, cu capul plecat spre partea stângă, spre inima sa iubitoare, iar mâna dreaptă întinsă purtând semnul Crucii, vrând parcă să dea ultimele dezlegări.
Când a sosit momentul acoperirii cu pământ a trupului blândului părinte Iachint, unul dintre fiii duhovniceşti a îndemnat pe toţi cei prezenţi, zicând: „Părintele ne-a dezlegat de păcate cu mâinile lui şi ar fi păcat să nu-l acoperim şi noi, luând ţărâna cu mâinile noastre”. Atunci, toţi cei prezenţi au luat ţărână cu mâinile şi l-au acoperit, făcându-i astfel mormântul.
Puterea rugăciunii în sfânta noastră Ortodoxie este mare, atât aici, cât şi dincolo. Cine a fost un fierbinte rugător aici, este şi-n veşnicie rugător. Aceasta este mângâierea noastră. Rugăciunile părintelui Iachint pentru mănăstire şi pentru poporul dreptcredincios continuă şi în ceruri; dar acolo sunt mai tari, pentru că el cunoaşte nevoinţele vieţii duhovniceşti, încercările prin care trece fiecare fiu sau fiică duhovnicească, încercările fiecărui om care doreşte să vieţuiască după poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Părintele Iachint era asemenea părinţilor sporiţi despre care citim în paterice. El a reuşit să adune toate virtuţile. Cu ce daruri nu a fost înzestrat? Când Duhul cel preasfânt sălăşluieşte în om, atunci şi dragostea, şi bunătatea, şi blândeţea, şi îndelunga răbdare, şi facerea de bine, cum spune Apostolul Pavel la Galateni (cf. Galateni 5, 22), toate se sălăşluiesc întru el. Aşa a fost şi părintele Iachint. În el găsim pe călugărul smerit, pe rugătorul fierbinte, pe postitorul aspru, pe slujitorul plin de fiorul divin, pe duhovnicul iscusit care a dat cuvânt de la Dumnezeu, ziditor şi înălţător, pe primitorul de străini şi pe stareţul bine-chivernisitor al Casei lui Dumnezeu. Toate acestea au făcut din el al nostru Părinte. (Fragment din „De veghe în Casa Măriei Sale – File de pateric de la Mănăstirea Putna”)
Comentarii