Anul acesta, cadoul pe care l-am primit de la „Moş Nicolae” a fost unul surprinzător şi de mare valoare, o carte document, eveniment istoric de marcă, o carte de excepţie – oglindă din cel mai pur cristal – (a doua din acest an a autorului ei, prof. univ. dr. Constantin Călin), în care se reflectă, obiectiv, realităţi dintre cele mai izbitoare.
CENTENARUL. Lecturi particulare a apărut la Editura Babel, Bacău, „care sprijină prin lucrările editate crearea de către Academia Română a «Corpusului computaţional de referinţă pentru limba română contemporană»”. Într-o ţinută grafică elegantă, are 180 de pagini, cu Prefaţă şi Postfaţă, 18 capitole şi o Anexă. Tragedie şi revoltă. Este scrisă în amintirea lui Ioan Mitrea (1937-2017), distins arheolog şi istoric. Pe prima copertă, o imagine sugestivă, intitulată „Fior” de Ştefan Pristavu, iar pe a doua, un citat din Gala Galaction (1921).
Lectura cărţii este confortabilă, oferind bucuria de a descoperi lucruri din umbra timpului, aduse la lumină cu simţul acut al responsabilităţii autorului, care îndeamnă la atitudini constructive, echilibru, nu fără a stigmatiza „intruziunile derizoriului”, „disputele cu zoaie şi gunoaie”. Cartea are mari stâlpi de rezistenţă în bogăţia de exemple citate, realităţi crude, trăite de poporul nostru în anumite perioade ale acelui secol de existenţă. Descoperim în ea un volum imens de cercetare, selectare şi o îmbinare ingenioasă a celor mai verosimile date consemnate în documente ale vremii. O implicare majoră, cu greutate şi relevanţă, fixată într-o determinabilă structură.
Autorul notează în Prefaţă că este unul dintre norocoşii care au „prins” ambele centenare: Centenarul Unirii, în 1959, fiind student la Iaşi şi, recent, Centenarul Marii Uniri.
Constantin Călin, meticulos şi hotărât să nu se abată de la adevăr, consemnează, în stilu-i cunoscut, că „receptivitatea mea faţă de cuvântările oficiale nu numai că n-a crescut, ci, din contra, s-a diminuat până la indiferenţă… Ceea ce-mi pune sare pe nervi e, adesea, impresia de ipocrizie pe care mi-o lasă oratorii… tonul lozincard, exaltarea… Sunt mici faţă de oamenii de stat şi oratorii de odinioară… Inşi fără inspiraţie, fără suflu, astmatici intelectuali, peltici…”. Adaugă apoi, ca o replică acidă „împotriva unora ca aceştia”, „am ales calea celui ce ia lucrurile de jos, «de la firul ierbii». Această cărticică e deci o altfel de istorie a unor părţi din drumul către ceea ce „finalmente, s-a considerat a fi „minunea Unirii”, „biruinţa biruinţelor”. Autorul constată: „în continuare multă vanterie, nimic indimenticabil!… Disensiunile, vorbăria, tergiversările au subminat încă de la primii paşi construcţia unei Românii Mari rezistente, indestructibile. Nu serbăm aşadar un secol de împliniri. Celebrând, să nu ignorăm greşelile, ratările, scăderile, restanţele pierdute. Lăudând, să ne exercităm şi dreptul de a critica”.
Cartea debutează cu „Noaptea clopotelor”, una istorică, magnifică, cea de 14 spre/5 august 1916, în întreaga ţară, care anunţa intrarea României în război, „punea capăt unor zile de supreme încordări” (N. Iorga). Se clama „Treziţi-vă latini!” şi se cânta „La arme”, „cea mai puternică chemare la datorie… în pragul vremurilor noi”. Interesante date înfăţişează o realitate dureroasă a armatei. Cei de pe front, majoritatea „rupţi ferfeniţiţi”, dar şi cei din spatele frontului nu aveau o altă soartă. Jurnalele personale confirmau că iarna 1916/1917 „a fost inclementă”, „neobişnuit de cumplită”. Citatele din cărţile a doi băcăuani au surprins momente chinuitoare: „Fără nici o exagerare, gerul ne-a îngheţat mantalele ude de ieri noapte şi pârâie ca altceva când îndoim mânecile ori poalele lor” (Mihail Văgăonescu). „Pe geruială şi zăpadă groasă de un metru, străbăteam tranşeele ca râmele. Ne clănţăne dinţii de frig, crivăţul arde; gerul e cumplit. Furtuna spulberă” (I. I. Stoican).
Ironic până la amuzament, autorul remarcă trecutul şi astfel: „Taman acum, la Centenar, în epoca şampoanelor, a revenit în actualitate problema pediculară. Aproape zilnic, la radio şi televiziune, se difuzează o reclamă la dezanoplum, loţiune împotriva păduchilor de păr, în capitolul „Tifosul exantematic”.
Starea sănătăţii pe front era dezastruoasă. Aceleaşi „efecte” erau purtate în continuare, fără a le dezbrăca, săptămâni şi chiar luni în şir, ceea ce „a dus la apariţia şi răspândirea păduchilor, transmiţători de tifos exantematic, «o boală nouă pentru ţara noastră»” (dr. Stamatopol). Dezastrul produs de acesta era de-a dreptul înspăimântător. Într-un „Dosar” al revistei Histria (febr. 210) se precizează că au fost 30.000 de morţi. „Un singur corp de armată a pierdut pe timpul refacerei, în interiorul Moldovei (acţiune începută în februarie 1917), enorma cifră de 13.000 de vieţi omeneşti”. Tot aici se menţionează că au căzut victime tifosului 250 de medici, farmacişti şi 1000 de sanitari.
În pagini emoţionante din capitolul „Refugiul”, Constantin Călin abordează o „temă” trăită, la care rezonează spontan, „refugiul meu din primăvara anului 1944”. Un adevărat exod, cu multe familii nevoite să ia calea băjeniei, în lacrimi, disperare şi frământări sufleteşti profunde. Această atmosferă de nesiguranţă a influenţat negativ şi moralul ostaşilor „mereu în mişcare” din cauza oscilaţiei frontului. În acea stare tulbure, subliniază autorul, „ziarul România a introdus şi permanentizat rubrica «Întrebări pentru dispăruţi»”, un emoţionant document despre migraţia internă din acea perioadă plină de incertitudini şi dureri.
Constantin Călin a selectat din paginile acestei publicaţii o serie de întrebări, adevărate rugăminţi de a se afla veşti despre mame, copii, fraţi, surori, taţi, bunici, cuscri, soţi, soţii, toate având acelaşi numitor comun: speranţa. „Rog din suflet…”, „Rog fierbinte…”, „Rog cu lacrimi…”, „Rog respectuos şi cu lacrimi” etc.
Pe măsură ce pătrunzi în miezul cărţii descoperi avalanşe de informaţii ce surprind în detaliu atmosfera vieţii cotidiene din Moldova despre refugiu. Acea emigraţie din ultimele luni ale anului 1916 avea drept punct final Iaşul, devenit brusc supraaglomerat, nefiind pregătit să suporte aşa ceva. „E indiscutabil – arăta Constantin Argetoianu, în însemnările sale – că moldovenii în general şi ieşenii în particular, ne-au socotit pe noi, refugiaţii din Muntenia, ca o pacoste”. Iaşul a căpătat în scurt timp un aspect de oraş plurilingv, fapt ce a dus la citirea Evangheliei, în ziua de Paşti, în nu mai puţin de opt limbi: română, latină, rusă, franceză, engleză, italiană, elină şi sârbă.
Problemele plecau în primul rând de la lipsa alimentelor, dar şi de la alte lucruri de strictă necesitate. „Ajunsesem – îşi aminteşte Argetoianu – la un fel de privitimism, şi agonisirea materialelor alimentare, a combustibilului, a săpunului etc. devenise preocupare zilnică şi unica preocupare a fiecăruia”. Măsurile aplicate peste tot erau foarte aspre. La mare căutare era apa. Apelul „Nu risipiţi apa!” se declanşase într-o serioasă campanie. „Cine nu-l respecta risca să ajungă chiar la Curtea Marţială. Doctorul Stamatopol, vorbind despre tifos, recomanda pentru însănătoşirea soldaţilor din spitale să li se dea şi „vin, un adevărat tonic pentru dânşii” (Capitolul „Vinul şi apa”).
În acea stare de grea cumpănă pentru popor, cererile şi ofertele erau la mare căutare. Consultând ziare din timpul războiului, în mod deosebit România, autorul descoperă: „Ce se caută, ce se vinde, ce se cumpără?”. În cele şase pagini ale capitolului „Cereri şi oferte”, cititorul va afla surprins de cele mai nebănuite lucruri, un adevărat „furnicar”.
În capitolul „Ura şi mila”, Constantin Călin aduce în prim-plan „percepţia asupra germanilor”, menţionaţi anterior ca modele de „civilizaţi”, ei şi cei ce „s-au înhăitat cu dânşii” (unguri, bulgari, turci) au primit, după declanşarea conflictului, eticheta de „barbari”. Peste tot se vorbea zilnic de „atrocităţile germane”, „masacrele germane”, „devastările germane”, „ticăloşia germană”, „trufia teutonă”, „ciuma brutală a stăpânirii prusace”. Aceste învinuiri aduse erau probate cu numeroase fapte, prezentate pe larg de autor, cu exemple din I. Chiru-Nanov, Gavril Rotică, I.I. Stoican, Camil Petrescu, August Müller, C. Gongopol, Corneliu Moldovanu, N. Iorga, Vasile Bogrea, Mihail Sadoveanu, Eugen Heroveanu etc., ura fiind tema numeroaselor articole, conducătorii germani erau socotiţi „esteţi ai sângelui”.
Constantin Călin, foarte bine documentat, în spiritul adevărului şi al respectului faţă de înaintaşi, remarcă un fapt ce nu a fost deloc evocat în acest an al Centenarului. Este vorba despre condamnări la moarte, „semnificative în tabloul general al dramelor din războiul care a dus la Unire”. Mai ales după retragerea în Moldova, când tribunalele militare au pronunţat sute de pedepse. Exemplele concrete din capitolul „Condamnările la moarte” trezesc emoţii puternice de repulsie asupra cauzelor şi a modului cum au fost condamnaţi cei care au urât războiul şi nedreptăţile vremii.
Imagini, fapte, oameni, pot fi descoperite în capitolul „Destine”. Impresionează nume de medici „oameni ai datoriei”, care atunci nu era ceva negociabil, ca acum, ci un imperativ însuşit aproape fără excepţie de medici. „Mulţi au sfârşit prea devreme, doborâţi de tifos sau alte boli, printre ei şi cadre militare de mare valoare. Generalul Berthelot, spre exemplu, spunea la înmormântarea unora dintre ei: «Din moartea lor se naşte tăria care va aduce victoria»”.
În pagini emoţionante sunt evidenţiate momente de colaborare frăţească cu medici francezi. Impresionează până la lacrimi povestea doctorului Gabriel Adain, de 33 de ani, din Alsacia „animat de elanuri mari”. Războiul l-a prins ca intern la un spital din Franţa, apoi medic pe o ambulanţă pe front. Rechemat în „zona internă”, la spitalul unde lucrase, trăieşte cea mai mare dramă a vieţii. Acolo era internată soţia lui cu un copil foarte bolnav. „Om al «unei singure iubiri», viaţa lui sentimentală s-a frânt odată cu pierderea ei»”. Ajunge să opereze la Spitalul Cercului Militar din Bacău, ocupându-se să organizeze o formaţie sanitară „Regina Maria”. Viaţa i-a fost însă curmată nemilos de tifos în apropierea frontului.
Pe când se afla în exil, dar cu sufletul aproape de ţară, N. Bălcescu a adus şi el un omagiu Franţei: „…fiecare român are două patrii: a sa, în primul rând, şi Franţa, leagănul atâtor idei generoase şi înnoitoare, care au contribuit prin cultură şi prin limbă la fortifierea romanităţii limbii şi culturii româneşti”.
În capitolul „Mamă pentru toţi”, chipul Reginei Maria este prezentat în diferite ipostaze, „popularitate de proporţii legendare, cum n-a avut nici una dintre marile femei ale României”. Îmbrăcată ca soră de caritate, Regina Maria „a alintat, a compătimit, a însufleţit, a îmbărbătat”. De o bunătate aparte, ştia să se apropie de sufletul omului aflat în suferinţă. La Caşin, spre exemplu, gestul ei i-a uimit pe cei aflaţi lângă ea. Văzând o „cruce proaspătă de lemn de brad”, pusă pentru un tânăr ofiţer, „şi-a desprins florile de la cingătoare şi le-a presărat pe ţărâna mormântului”. Fire deschisă, cu inima cât ţara, Regina Maria a demonstrat că are o „adâncă dragoste faţă de poporul pe care îl conduce”.
Constantin Călin prezintă şi figura generalului Averescu, perceput de către soldaţii săi drept „învingătorul de la Mărăşeşti”, numindu-l „Tata Averescu”, mărturii din capitolul „Tata Averescu” fiind edificatoare: „Nu vă daţi copii, băieţii tatei, nu vă daţi, înainte copii!”. „Îi ardeau ochii ca jarul şi luptam ca nebunii că era între noi. La el ne era nădejdea noastră. Un singur cuvânt rosteau buzele: «Tata Averescu»”. Ajuns prim-ministru şi ministru de interne în 1920, generalul Averescu aplică promisiunile făcute de Rege pentru a-i împroprietări pe ţărani. Venind la Hemeiuşi, „ţine coarnele plugului, trage cea dintâi brazdă în ogorul celui împroprietărit, cu urarea: «Să-l stăpâniţi sănătoşi pe veci, din tată-n fiu»”, aşa cum a consemnat Gr. Grigorovici în Moldova, 24 aprilie 1938, p. 2.
Cartea cuprinde şi alte capitole la fel de interesante, presărate cu informaţii din umbra timpului, sporind valoarea cărţii: „Simbolurile”, „Arta şi moralul”, „Amicii noştri, ruşii”, „Era Wilson, Biruinţa biruinţelor”, „Despre loialitate”.
În Postfaţă, Constantin Călin precizează că „Închei aceste pagini nu en fanfare, ci cu sentimente amestecate, mai aproape de amărăciune”, rămânând cu sufletul neîmpăcat că „nu suntem întregi”. Despre Basarabia şi Bucovina nu se pomeneşte nimic concret. Aşteaptă răspuns la o serie de întrebări ca: „Ce facem ca să renaştem?”, „Cum schimbăm atmosfera socială?”, „Cum alungăm decepţionismul dat de faptul că, în general, lucrurile merg într-o direcţie greşită?”, „Suntem îndeajuns de lămuriţi asupra aspiraţiilor noastre? etc.
Lecturarea cărţii clarifică multe lucruri, unele neştiute până acum. E nevoie, subliniază autorul, de unitate în „cuget şi-n simţiri”, de conducători verticali, puternici intelectual şi moral, legaţi de năzuinţele tuturor românilor.
CENTENARUL. Lecturi particulare este o „invitaţie la analogii, la interogaţii şi reflecţii”, o piesă de bază, care întregeşte arhitectura înfăptuirii Marii Uniri, scrisă cu inima, în numele unui crez înalt din prezentul trecutului, de băcăuanul Constantin Călin, cu rădăcini riguroase în solul udeştean al Bucovinei.
EMIL SIMION
Comentarii