Cât nu pot cuprinde ochii sunt pădurile care mi-au numărat paşii – Suceviţa, până la Moldoviţa şi Humor, Codrii Voievodesii până la Putna, şi înapoi, la Voitinel şi Horodnic, cu umblete şi şederi în pădurea Petrişorului, şi peste apă, la Clit, până la Solca. Aş fi avut chemare de pădurar după cum mă priveau căruţaşii alături de care am urcat şi coborât din obcine. De altfel am poposit în multe zile şi nopţi din mulţi ani în casa unui pădurar, la schimbare de lună, în plină întomnare sau când crivăţul poleia cărările şi ascunzătorile vânătoreşti ademenit de şipotul poveştilor. Amfitrionul – neîndoielnic ultimul dintre seniorii vânătorilor – Fănică Stolerciuc, generos cum n-am mai văzut om în lumea asta, repede m-a adăugat în roata prietenilor pustietăţilor alături de năstruşnicii mei veri huhurezi Ion Husar-Geppetto, George H. Sfântu’ şi odrasla pădurarului, Mircea, şi el cu cetina la pălărie şi ochiul treaz în fereastra lunetei. Fani era un mare povestitor şi tălmăcitor. Grăia calm, cu tâlc, uneori adormea şi se odihnea în cuvinte. Într-o seară, până a se pune amurg bun pentru pândă, repetându-i urmele adâncite în omăt m-am oprit înaintea unui copac uriaş. Încercam să desluşesc literele scrijelate în coajă, nişte răni pe care le închipuiam sângerând şi gemând, uscate de vânt, tămăduite de ger. Mi-a făcut semn să grăbesc pasul, întrebându-mă dacă am văzut, dacă am auzit ceva. Nu am auzit, nu am văzut duh de fiară, ci doar literele din carnea copacului m-au ţinut pe loc, măreţia şi solitudinea copacului din marginea pădurii. Fani îmi dezlegă îndată nedumerirea: „E obicei din vechime să se lase neclintit câte un copac ici-colo. Ca soldaţii pe graniţă. E lăsat să păzească pădurea. Să nu vină muntele la vale…”. M-am tot gândit în timp la aceste vorbe. Mi-am zis: aşadar copacul este un păstor iar oile lui sunt pădurea…
Cele pe care le scriu acum îl cheamă din înnourate anotimpuri înmulţite pe Silvestru Lungoci, care vieţuia atunci chiar în marginea pădurii amintite, un munte de om de la Horodnic, un neîntrecut baci de hore.
Silvestru Lungoci (9.01.1939 – 28.02.1993), ivit din părinţii Iustin şi Lucreţia sub acelaşi cer respirat şi lăudat de vechii horodniceni I.G. Sbiera, Iulian Vesper, Vasile Ţigănescu, E. Ar. Zaharia, apoi de misteriosul fluierător Ion Prelipcean ori de părintele Filaret Vedeanu până la contemporanii noştri, astronomul Dumitru Olinici, editorul Ion Prelipcean, epigramistul Emil Ianuş ori învăţătorul fluieraş Vasile Bădiliţă a fost una dintre cele mai valoroase achiziţii ale Ansamblului „C. Porumbescu” din vremea dirijorului George Sârbu. De aceeaşi altitudine cu Al. Bidirel şi Sofia Vicoveanca. Fratele lui Silvestru, Gheorghe Lungoci, a fost viorist, „tezaur uman viu al Bucovinei”, un personaj pitoresc al lumii rurale din jurul Rădăuţilor, un „mărturisitor” de zestre şi gintă folclorică cum au fost toţi lăutarii noştri prin care Tradiţia şi-a asigurat continuitatea, „care desfăcea în strune respiraţia duioasă a Pământului” (I.D. în Revista Bucovinei, nr. 12/2015, p. 9).
Cu chimirul plin de fluiere şi tilinci, meşter de nai şi cimpoieş, bărbat frumos, molcom la mers şi la vorbă, privind semeţ peste umărul celor mulţi, bucovinean mândru, Silvestru chiar a fost un arbore falnic sub frunzişul zilelor căruia au scăpărat trilurile păsăretului dumbrăvilor şi luncilor noastre, şuieratul vântului din făurar, cuminţenia ninsorilor de la Crăciun, ropotul metalic al desfrunzirilor din octombrie şi clipocitul izvoarelor din Prier. Instrumentele sale aerofone erau însufleţite de duhul Străbunilor, clipociri de pârâu vesel, murmure prelinse din uşa stânei, lacrimi înflorite de dragoste ori cernite de moarte, chicote de „păsărele mii” sub „stele făclii”. Cântecele lui sunt hohote de magmă adâncă, esenţe filtrate îndelung, scăpate la lumină din suprapuse ere geologice. Lungoci e un interpret limită, un punct crucial în care s-a topit cântecul arhaic reprezentat de epoca Ilie Cazacu, din care s-au ivit noile lăstare cântătoare, C. Sofian, L. Zamă, Şvarţ şi, din acelaşi izvor, Al. Havriliuc, Leonte, Cr. Criscior, I. Mândrişteanu şi, cu înzestrare de rapsod, Gh. Pintileasa.
L-am cunoscut pe Silvestru Lungoci la Suceava. Căuta roţi călătoare spre casă, seara, după repetiţii. Atunci nu se ajungea uşor până la Horodnic, la nevastă şi copii, la rânduielile gospodăriei. În acea vreme admiram în el nu virtuozitatea rapsodului de excepţie, ci blândeţea şi cumsecădenia sa ţărănească, pe care le-am găsit oarecând şi în ardeleanul modest Nicolae Sabău.
Frig fiind, lapoviţă, am intrat cu Silvestru într-un birt mărginaş, la o ţuică fiartă. Tot la birt l-am însoţit de câteva ori şi pe coregraful folclorist Aurel Ciornei. „Stai lângă mine, îmi spunea, că m-au cam părăsit toţi. Stai, dar pune-mi înainte o cinzeacă să-ţi spun un banc fain: se cheamă «Dracu’ verde»”… Îi puneam cinzeaca, dar nu se oprea la atât. Odată i-am zis, şi i-a plăcut: „Domnule Ciornei, am citit undeva ceva frumos: „Prieteniile legate la pahar sunt de sticlă”. „Măi, zice, e bună, dar şi « Dracu’ verde nu-i de oriunde»”.
Din păcate şi la capitolul instrumentişti ciorchinii de „artişti” s-au înmulţit cam după acelaşi model al ciupercilor după ploaie. Şi aici nu e vorba de aculturaţie, multiculturalitate ori multiculturalism, ci de o diversitate cerută nu de o cultură care nu renunţă la repere identitare, ci de solicitările şi ofertele pieţei, piaţa însemnând o sumă de momente care îşi satisfac desfăşurarea nu sub Aleea artelor, ci sub ochiul comerciantului Mercur. Acest aspect care îşi găseşte locul şi explicaţia în globalizarea păguboasă de azi vine înainte de toate din „refuzul informaţiei de specialitate despre cultură” (dr. Constanţa Cristescu). Muzicologul citat, de-o exemplară fermitate, scrie fără menajamente: „Vedetismul este una dintre catastrofele aculturaţiei contemporane, creând industria de pseudo-valori (…). Cuvântul specialiştilor se pare că nu are trecere în faţa vedetelor orbite de piaţa lui Mamona (…) falsuri şi kitch-uri ale unor vedete consacrate sunt plătite la bucată cu mii de euro.” (v. Ghidul iubitorilor de folclor, 5/2015). Inflaţia, se vede bine, subminează autenticitatea, iar prelucrările sunt mai mult deformări. „Ce folclor este acesta, se întreba nedumerit şi intrigat etnologul Camilar, limba română nu mai are cuvinte pentru un refren frumos? Ce-s astea trilili, dârli-dârli, chiote, strigăte isterice, versuri aproape obscene, tropote căpreşti, nechezături, costume colorate bune pentru «gala» mascaţilor?”. Cât adevăr în această revoltă a marelui etnolog Mihai Camilar, îngropat între cărţile sale sublime, nici măcar recunoscut „cetăţean de onoare” al judeţului Suceava, etnograful acoperind cu studiile sale toate zonele etnografice ale Bucovinei!
Având în vedere firul de argint al folclorului nealterat, sub bagheta maestrului George Sârbu între interpreţii care au sporit gloria instituţiei muzicale sucevene, un nume înalt, din stirpea interpreţilor de talia lui Silvestru Lungoci a fost Constantin Sofian (16.03.1945 – 16.09.2008) din Bilca rapsodului Vasile Mucea. Sofian a fost un povestaş de vis pe ocarină, fluier şi caval. Alături i-a stat Nicolae Păsnicuţ, un iscusit meşter al strunelor cobzei, amintind de bătrâna spiţă a lui Barbu Lăutaru ori a maeştrilor Constantin Cotoanţă şi Gr. Kiazim.
Din aceeaşi Galerie, îmbelşugat de celebritate pe tărâmurile Cântecului, un profil deosebit îl are Leonard Zamă (n. 16.01. 1956) din Cornii Litenilor. Degetele lui sprinţare fug ca boabele de rouă printre frunze pe o mulţime de instrumente: clarinet, ocarină, saxofon, taragot, tilincă, caval, trişcă, fluier, tâlv, nai şi cimpoi. Dacă le pune pe toate într-o căruţă, are la drum filarmonica lui! Cred că e în stare să cânte şi din ţevi de puşcă, de tun, de calorifer. A ridicat spectatorii în picioare în America şi China, în Europa şi acasă ca solist de excepţie al Ansamblului „C. Porumbescu”, dar şi în orchestra lui Paul Stângă. E un bărbat majestuos, elegant, sfătos, cu multe amintiri, meşter de instrumente, uimit de talentul ucenicilor săi numeroşi pe care îi deprinde cu sunetele în casa sa generoasă, după ce a deservit catedra de folclor la Şcoala Populară de Artă din Suceava (1981-1999), ca şi antecesorul său, Silvestru Lungoci. Infuziile sonore multiple, nuanţate, oferite de Leonard Zamă, te strămută sub constelaţii pe care nici gândul nu le atinge. Te tulbură, te stârnesc, recapitulează erele ascunse în zilele Facerii, îţi vorbesc despre o ţară şi o vatră cu care încep şi se sfârşesc toate legendele. Despre aceste valenţe un singur om ştie mai multe: dirijorul Viorel Leancă, cel care când stă înaintea „omului orchestră” Zamă are revelaţia soarelui matinal care nu-şi mai poate urni roata de-atâta mirare înaintea pădurii înveşnicite de triluri.
Zamă are câţiva confraţi de virtuozitate în ţară, iar la Suceava, un poliinstrumentist de renume, „producător” de absolvenţi cu stea în frunte, mălineanul Nicolae Creţu, cândva solist al Filarmonicii din Iaşi, actualmente profesor la Colegiul „Ciprian Porumbescu”.
Din acelaşi „pom al cunoaşterii” vine şi artistul Ovidiu Şvarţ (n. 4.03.1963), un veritabil ucenic al lui Silvestru Lungoci, solist naist de elită, dirijor, dansator şi coregraf, fondator al Ansamblurilor „Ciobănaşul” şi „Arcanul”, în colaborare cu numeroase formaţii, laureat între laureaţi. E încă tânăr, creşte şi-i rezervăm laudele pentru mai târziu. Se adapă din izvoare adânci, din oglinzi rostuite şi şlefuite de răbdarea milenară a unui popor ce stă de când e lumea pe două izbânzi: Limba română şi Cântecul de la ţară. Şi ca să meargă strună întreaga orchestră, nu trebuie scăpat în uitare un nume între numele muzicii tradiţionale ale acestui Nord: nici Paraschiv Burcea, de aceeaşi probitate cu confratele său de ţambal Nicolae Bob Stănescu. Păcat că zilele i-au fost puţine (m. 2018). Burcea a fost un extraordinar talent. Răspândea o adevărată furtună sonoră din magicul său ţambal, precum în solemnele domuri tuburile orgilor zeilor clasici.
Comentarii