Se caută vinovaţi pentru eşecul educaţiei

Şi, după o logică grăbită, dar salvatoare, a analiştilor de trei parale, vinovaţi sunt numai miniştrii şi politicienii, incompetenţa reformatorilor şi a legislatorilor, pe de o parte, iar pe de alta, schimbările sociale, sărăcia, globalizarea…, dar niciuna din vinovăţii, enunţate cu tentă politică, nu i-a oprit pe educatorii noştri să fie performanţi, dacă ar fi vrut. Pe deasupra, niciuna din multele legi nu poate fi acuzată că a vrut răul şcolii, deşi consecinţele incompetenţei respectivelor legi şi directive sunt cele pe care le vedem: analfabetism funcţional, lipsa deprinderilor de a aplica în practică elementele teoretice, necazuri cu cele patru operaţii aritmetice… Miroase a dezastru? De demonstrat.

Este adevărat că actualul sistem educaţional românesc nu a fost bine gândit de la începutul său în era comunistă, când a fost copiat după cel sovietic, iar revoluţia nu a schimbat mai nimic. Aşa că nicio reformă nu a mers până la capăt din pricina necunoaşterii-neînţelegerii secretelor învăţării, a experienţelor mondiale, a schimbării dese de manageri şi mereu a fost vorba de salarii mici şi subfinanţare cronică. Dar dascălii de vocaţie au găsit întotdeauna calea spre performanţă, spre sufletul învăţăceilor, ca dovadă şcolile bune din marile oraşe şi chiar din unele zone rurale, plus rezultatele cu nimic mai prejos decât acelea din Occident ale campionilor noştri la olimpiade şi concursuri internaţionale. Care, însă, sunt instruiţi într-un învăţământ paralel.

Or asta înseamnă că nefuncţională este doar o parte a şcolilor şi a claselor, parte din nefericire majoritară, vezi concluziile raportului PISA. De ce nu ne-am concentrat şi nu ne concentrăm eforturile pentru emanciparea celor rămase în urmă? Ca şi în alte ţări, Germania e un exemplu, la noi a funcţionat cândva bine activitatea de mentorat: viitoarele cadre didactice ţineau lecţii sub supravegherea şi îndrumarea unor educatori de excepţie în săptămâni bune de practică pedagogică. Noii intraţi în sistem participau apoi la comisii metodice existente în fiecare şcoală, la cercuri pedagogice, la cursuri de formare, perfecţionare şi specializare (pe banii lor!) unde puteau învăţa să fie performanţi la clasă. De ce unii sunt performanţi, iar alţii nu, deşi au făcut aceleaşi studii şi primesc aceeaşi remuneraţie? Nu cumva legea salarizării e proastă, iar la catedră au nimerit şi nimeresc prea mulţi inşi fără vocaţie, fără dragoste de şcoală şi copii, dar dornici de a avea şi ei un salariu?

Veţi spune că pregătirea psihopegagogică a cadrelor după experimentul Bologna lasă de dorit, ceea ce nu este departe de adevăr. Dar bibliografia cursurilor pedagogice şi metodice e extraordinar de bogată, iar viitorii dascăli aveau de unde învăţa, slavă domnului, dacă profesorii lor erau nedeterminaţi să o facă. Ce şi cine i-au oprit în afara lipsei chefului de a învăţa? A lipsei de interes?

Tot aşa de grea de acceptat este şi analiza celeilalte părţi la fel de importante: elevii nu mai sunt determinaţi să înveţe. Teorie complet falsă, căci n-am văzut curiozitate mai mare la copii decât curiozitatea de a cunoaşte lucruri noi: priviţi-i cu câtă dexteritate îşi caută răspunsurile la întrebările lor pe telefonul mobil şi-mi veţi da dreptate.

Cum s-a ajuns să nu dorească a învăţa la şcoală? Fiindcă determinarea aceasta, adică motivaţia învăţării, e întâia sarcină a unui bun educator: ea se educă de mici, se formează la grădiniţă şi se deprinde metodic la şcoală. Fiecare lecţie pe vremuri avea două puncte importante: stabilirea obiectivelor urmărite şi fixarea cunoştinţelor. Primul le clarifica elevilor de ce este necesară cunoaşterea respectivului subiect, iar prin al doilea se verifica dacă elevii sunt în stare să reţină şi să aplice cunoştinţele.

Între concluziile testelor PISA se află şi concluzii tragice: educatorii nu sunt în stare să stăpânească activitatea clasei, să-i determine pe elevi să lucreze, să aibă linişte la ore. Ceea ce este grav fiindcă ordinea şi liniştea la ore sunt principalele condiţii ale învăţării. Ele ţin de cei 5-6-7 ani de acasă, de regulamente şcolare şi de bun simţ. Peste faza captării atenţiei întregii clase nu se poate trece.

Educatori buni nu sunt cei ce îşi etalează cunoştinţele în faţa elevilor, ci aceia care îi determină pe elevi să le descopere şi să le aplice. Dacă nu sunt în stare, să nu nenorocească generaţii de copii şi să-şi schimbe profesia.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: