Din Basarabia, o carte unificatoare

 Atractiv la lectură, romanul „Ieşirea din uitare” de Ion Anton, Editura Lumina, Chişinău, 2019, este încărcat de semnificaţii pentru cititorul român de pe amândouă maluri ale Prutului, de fapt, de oriunde. Autorul său este un cunoscut scriitor, traducător şi publicist, născut la 3 decembrie 1950 în Ghelăuza-Străşeni, căruia condeiul şi prezenţa de mulţi ani în fruntea revistei pentru copii „Florile Dalbe” îi asigură o continuitate a cititorilor de invidiat.

Povestea spusă de Ion Anton în această carte începe din clipa decesului protagonistului şi continuă pe parcursul următoarelor patruzeci de zile cu îndătinata călătorie a sufletului, conform credinţei creştin-ortodoxe, prin locurile şi întâmplările importante, esenţiale ale vieţii acestuia, în special pentru formarea sa profesională, înaintea ajungerii la Judecata Celui de Sus. Aşadar, ne aflăm în faţa unui bildungsroman, desfăşurat într-o manieră neconvenţională. Însă măiestria cu care scriitorul ne ţine aplecaţi asupra paginilor sale face naraţiunea cu adevărat captivantă când înţelegem că eroul a avut o existenţă reală, că a fost un nume, o personalitate a culturii noastre din interbelic. Este suficient să spunem că Eugeniu Coca, violonist, profesor, compozitor, dirijor, remarcat şi preţuit de George Enescu, a cântat în Orchestra Simfonică de la Iaşi, în Orchestra Radio Bucureşti, a ajuns dirijor al Orchestrei Simfonice din Chişinău şi al Orchestrei Radio Chişinău şi „a scris aproximativ cinci sute patruzeci de lucrări (…) muzică simfonică, de cameră, de salon, muzică uşoară”. În 1946 a fost distins cu titlul de Maestru Emerit al Artei din Moldova. Acesta este „scheletul”, biografia lui Eugeniu Coca, pe care Ion Anton a pus „carnea” cu „sângele” imaginaţiei sale, dând viaţă unui personaj credibil, care se mişcă, visează şi trăieşte pentru muzică şi pentru soţia şi fiica sa într-o epocă agitată, atent studiată şi reconstituită de autor. De altminteri, iubitor de istorie şi îndrăgostit de ţara sa, Ion Anton împărtăşeşte cititorului informaţii despre contextul politic, despre trecutul aşezărilor basarabene în care destinul îl duce pe Eugeniu Coca (Chişinău, Cetatea Albă, cu pagini memorabile) evocă (încântător!) tradiţii populare, cum ar fi „colinda şi hăitul”, de la Crăciun la Sfântul Vasile, cu un elan pedagogic bine venit, deoarece este ţinut sub control şi dozat cu un instinct artistic sigur. Acest instinct artistic îl determină să aibă în vedere în construcţia romanescă a personajului şi pătrimea de sânge ţigănesc, care îşi va pune amprenta asupra vieţii şi creaţiei sale, de la mediul lăutăresc al copilăriei şi adolescenţei la permanenta bănuială că îl defavorizează în ascensiunea profesională, de la dotare („Şi anume seminţia aceasta indiană l-a însemnat genetic cu marele har al muzicii”) şi curaj („Curajul este frica legată la ochi”) la convingerea că „pe ţigan îl scoate în lume talentul, dar numai cărturăria şi cumsecădenia îi pot întreţine respectul şi onoarea din partea societăţii…”

Atât de benefică în viaţa lui Eugeniu Coca, prezenţa lui George Enescu în roman a însemnat cu certitudine un examen dificil pentru Ion Anton, trecut frumos prin căldura omenească, prin bunăvoinţa activă – bunăvoinţa plină de nobleţe a marelui talent, a geniului, faţă de talentul autentic – cu care scriitorul a ales să-l aducă în scenă: „- Vrei, tinere, să te înrolezi în orchestra mea? întrebă George Enescu, pe care Coca îl găsi la sediul din Iaşi. /- Da. Şi ce ştii să faci? (…) George Enescu zise scurt:/ – Să cântăm! (…) – Fe-no-me-nal! a exclamat Enescu./ Coca nici nu bănuise că George Enescu i-a dat să interpreteze o sonată pentru pian şi vioară, compusă în spirit popular românesc chiar de către… Enescu. Autorului i-a plăcut mai ales stilul interpretativ şi nuanţele folclorice basarabene, pe care Eugeniu le-a presărat cu măiestrie, ca pe nişte perle, pe parcursul întregii interpretări. Apoi Enescu i-a propus lui Coca să interpreteze în doi aceeaşi lucrare: Coca la vioară, iar Enescu – la pian. Acordurile au inundat sala teatrului (…) –Fe-no-me-nal! repetă aceeaşi apreciere maestrul Enescu. Eşti un muzician format.” Întotdeauna spontan, sincer în aprecieri, tot Enescu avea să-l îndemne să-şi desăvârşească studiile la conservator, să-i dăruiască vioara sa Bernardel – „- Această vioară am dobândit-o ca premiu. Pentru că am şi un Stradivarius, m-am decis să dăruiesc acest Bernardel celui mai bun violonist din orchestra noastră, care este…, zicând acestea, Enescu prinse a-l căuta cu privirea pe Coca. Găsindu-l, continuă: -…basarabeanul Eugeniu Coca!” -, să îl recomande pentru Orchestra Radio Bucureşti, să-i ajute fiica să ajungă în Trupa Regală de Balet, iar Eugeniu Coca, la rându-i, va dovedi şi-şi va dovedi că a meritat preţuirea şi afecţiunea marelui muzician intrând „în posesia unor premii la care năzuiau mulţi compozitori români”.

Dragostea, spionajul agrementează de asemenea naraţiunea, dar tabloul greu al iernii morţii lui Eugeniu Coca, al casei sale şi al Chişinăului sub ocupaţia sovietică sau paginile scăldate de ninsorile curate ale copilăriei pe malul Nistrului prevalează în inima cititorului român. Cititor român care la încheierea lecturii apreciază romanul ca o puternică şi convingătoare scoatere din uitare a unei personalităţi de prim-plan a creaţiei noastre muzicale şi ca o reuşită împlinire a intenţiei lui Ion Anton de a reconstitui „chipul intelectualului de creaţie basarabean în perioada interbelică şi în cea de după încheierea celui de-al Doilea război mondial”, interesându-se de creaţiile sale, dorindu-şi să le asculte şi nădăjduind odată cu scriitorul în ieşirea la lumină şi valorificarea restului moştenirii muzicale a compozitorului Eugeniu Coca, prizonieră încă, înţelegem, într-o arhivă particulară.

Creaţie majoră în biografia literară a lui Ion Anton, cartea dedicată lui Eugeniu Coca, acestui prieten originar de pe meleagurile nistrene al lui George Enescu, practic necunoscut marelui public din dreapta Prutului, are şi evidente virtuţi unificatoare, crescând în sufletul cititorului dorinţa de a călători în Basarabia şi de a o cunoaşte mai bine, cu oameni şi locuri, şi mai ales de a vedea în legăturile umane poduri de flori mai rezistente, mai durabile decât încercările şi nedreptăţile istoriei.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: