Dăscăliţa cu chip de sărbătoare

Orice om trecut prin şcoală nu se poate să nu îşi amintească de primul lui învăţător, rămas în sufletul său, înflorind mereu în culori ce nu îşi pierd frumuseţea. În întreaga mea activitate de cadru didactic am cunoscut mulţi dascăli de la învăţământul primar care au reuşit să zidească încet, cu răbdare dar sigur, cu bucuria muncii lor de zi cu zi, la temelia micilor învăţăcei. Pentru toţi păstrez cuvenita consideraţie, chiar dacă anii se tot rostogolesc nepăsători.

Am aflat că doamna învăţătoare Aneta Iacob s-a pensionat. Aş spune că nu e adevărat. Parcă o văd cum s-a ivit în cancelaria Şcolii Udeşti ca învăţătoare, alături de foştii ei dascăli. Sigură pe sine, cu un bagaj solid de cunoştinţe, a intrat cu încredere în ritmul de lucru al şcolii. Îmi năvălesc în minte imagini de atunci. Oamenii şcolii erau harnici, cumsecade. Ca director coordonator m-am străduit să-i cunosc bine. Şi am pornit din interiorul colectivului, nu dinafară.

Mi-o amintesc pe doamna Anetuţa, chiar din prima zi, cum trăgea cu coada ochiului spre oglinda din sala cadrelor didactice, aşezându-şi cu grijă câţiva zulufi, ori altădată, într-o primăvară, înconjurată de elevi, la umbra înmiresmată de zarzăr înflorit din grădina şcolii, citindu-le, ca un actor, o poveste fermecată. Era ca o albină, mereu în căutare de ceva nou, ca un resort declanşat pe neaşteptate. Copiii au îndrăgit-o din prima zi. Sala de clasă, primitoare ca o oază de lumină, părea ca o corabie cu păsărele aşezate pe catarg, privighetori cu suflet de copil, curios de a afla cât mai multe. Cu dorinţa de a se dărui, cu o convingere statornică şi înaltă că fiecare elev e un microunivers, că poate fi modelat, vorbindu-le frumos şi clar, mângâindu-i părinteşte, doamna învăţătoare Aneta Iacob şi-a câştigat din plin respectul şi preţuirea elevilor şi a părinţilor.

Aici, la Udeşti, s-a născut, a crescut, a învăţat carte şi s-a întors apoi acasă, aici, unde se poate vedea cel mai frumos răsărit de soare, ivit de după dealul Oadeci, aici, unde nu fuge niciodată copilăria.

Cândva, la un consiliu profesoral, doamna învăţătoare Iacob spunea că pentru ea dragostea elevilor reprezintă termometrul după care îşi ia temperatura sufletului, deschis spre freamătul copiilor, îndemnând-o a găsi noi căi de însuşire a cunoştinţelor, la cântec şi visare.

Alături de distinsul şi inimosul ei soţ, învăţătorul şi profesorul Dumitru Iacob, de care mă leagă multe amintiri, au reuşit, nu cu puţin efort şi imaginaţie, să dea noi dimensiuni învăţământului primar. Au înfiinţat colţuri metodice pe clase şi discipline, s-au implicat într-o serie de proiecte ce au devenit cunoscute dincolo de graniţele comunei, convinşi că educaţia nu e o operă de rutină, ci una de creaţie continuă. Bine documentaţi, au readus la lumină Cabinetul „Unirea sub Oadeci” şi au reamenajat colţul muzeistic al şcolii, valorificând întreaga zestre de materiale adunate, drept mărturie peste timp.

Încă de la începutul carierei de dăscăliţă, doamna Aneta Iacob a fost iniţiatoarea multor drumeţii în orizontul local cu elevii, excursii în judeţ, în alte zone ale ţării, tabere şcolare, în scopul cunoaşterii a cât mai multe locuri şi oameni, monumente istorice, frumuseţi ale naturii, pe care le-a valorificat apoi în lecţii, în cercuri cu elevii sau în alte activităţi cu caracter educativ şi creativ.

Doamna învăţătoare Aneta Iacob a trecut cu succes toate gradele didactice. Pentru ea, cele patru sau cinci ore pe zi, la clasă, erau uneori insuficiente, motiv pentru care lucra în plus, diferenţiat, pentru ca toţi elevii să-şi însuşească, la un nivel corespunzător, cunoştinţele predate. A participat cu elevii la olimpiade şi concursuri şcolare, fiind răsplătiţi cu premii, diplome şi alte recompense. Ea considera şcoala un loc sfânt, iar învăţătorul trebuie să aibă chemare şi har pentru a înnobila sufletul elevului. Mai mult, să-l înarmezi cu tot ceea ce este necesar, întărindu-i de mic aripile pentru un zbor sănătos şi durabil, iar „excursioniştilor” care vor să treacă prin şcoli să li se arate altă destinaţie. A fost exigentă faţă de tot ceea ce ţinea de calitatea actului didactic, de pregătirea temeinică a elevilor. A caracterizat-o entuziasmul tinereţii, înţelepciunea şi experienţa vârstei, spiritul novator, convingerea că niciodată în activitatea la clasă nu se poate ajunge la sfârşit, ci întotdeauna se poate mai bine.

Îmi amintesc cu plăcere că, într-un an şcolar, doamna învăţătoare Anetuţa, cu ambiţia ce o caracterizează, a obţinut aprobarea inspectorului de specialitate, doamna Natalia Măriucă, de a se prezenta la faza pe judeţ a olimpiadei de matematică de la clasa a IV-a, cu un elev de clasa a III-a, obţinând un punctaj mai mult decât lăudabil.

Responsabilităţile pe linie profesională nu prea au înconjurat-o. A răspuns de comisia metodică a învăţătorilor, şefă de cerc pedagogic, colaboratoare la revista şcolii „Zadarnic şterge vremea…”, premiată la faza judeţeană, a confecţionat mape şi albume pe diferite teme, unele cu valoare de unicat, legate de activitatea şcolară, a organizat expoziţii cu caracter temporar sau permanent, pe tema educaţiei din şcoală etc., câştigându-şi, pe merit, locul în galeria cadrelor didactice care au slujit cu credinţă şcoala, satul, comuna, sădind adânc în sufletul elevilor dragostea de muncă, respectul, cinstea, sentimentul prieteniei, preţuirea a tot ce este frumos şi bun, adevărul, dreptatea.

S-a bucurat să o aibă elevă, apoi colegă, ca învăţătoare, pe nepoata ei, Isabela Teleagă, ce şi-a susţinut în anul şcolar trecut gradul didactic I, cu o interesantă lucrare metodico-ştiinţifică despre spaţiul spiritual şi cultural udeştean. Sigur că şi alţi foşti elevi de-ai doamnei învăţătoare Iacob au îmbrăţişat cariera didactică, având-o drept model.

Da, totul a fost cu putinţă pentru doamna Anetuţa. Nu uşor însă. De multe ori mărturisea, plăcută şi hotărâtă în exprimare, sinceră în tot ce o frământa, că sentimentele ei erau când insomnii, când nelinişti, când căutări şi studiu. Nu-i plăcea să privească peste capul copiilor, ci în ochii lor. Voia să le observe şi să le înţeleagă licăririle, intenţiile, să se străduiască să le descifreze gândurile. Acesta era alfabetul profesiei ei, neluând parcă în seamă sentimentul trecerii timpului, într-o continuă înnoire, iar noi nu suntem între filele lui decât clipe, ca nişte flori conservate într-o carte.

A fost şi este un model moral, un caracter deschis şi puternic, moştenit din viţe sănătoase, soţie, mamă şi o bunicuţă mândră de mărirea familiei.

Toată admiraţia faţă de doamna învăţătoare Aneta Iacob care, an de an, în cadrul Festivalului Naţional „Rezonanţe udeştene”, a prezentat cu elevii programe artistice de înaltă ţinută, apreciate de participanţi. Devenise o constantă preocupare, valorificând creaţiile scriitorilor născuţi în spaţiul udeştean şi nu numai.

Fără îndoială că doamna învăţătoare Anetuţa s-a despărţit, nu fără regrete, de elevi, de şcoală, de colegi, de catalog, de clinchetul clopoţelului, toate trecute cu greu prin filtrul subţire al unei dulci melancolii, dar şi cu bucuria că şi-a îndeplinit nobila ei misiune.

Sunt sigur că acum, tânără pensionară, mai trece pe la şcoală, unde o cheamă glasuri plutind pe aripile luminii. E fericită că a reuşit să-şi cântărească existenţa în fapte ce o onorează pe deplin, pentru că „omul sfinţeşte locul”.

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: