În timpul copilăriei mele erau la modă filmele despre război. Ostaşul sovietic era cel mai, cel mai. El trecea chiar cu ţigara aprinsă pe sub apă şi îi împuşca pe toţi, atunci când ieşea la suprafaţă.
Noi, copiii, eram vrăjiţi de vitejia ostaşului sovietic şi, în partea aceea de sat, jocul nostru preferat era „de-a împuşcatul” „Poc, Tică! Poc, Tică! Eşti mort! Eu te-am văzut primul.”
Ceilalţi copii, mai din mijlocul satului (Lisaura), erau aproape de imaş şi, în principal, băteau mingea. Mie nu-mi plăcea aşa ceva. Mi-aduc aminte că eram în clasa a V-a şi, în una din zile, nu a venit profesorul de sport. În locul lui a venit o profesoară şi ne-a împărţit în două grupe: „Fetele rămân în clasă cu mine, iar băieţii, afară, la fotbal!”. Eu am început să plâng că „nu joc fotbal”.
Anii au trecut şi, la începutul clasei a XII-a, colegul meu de bancă, Vladimir, din Reuseni, îmi spune că el joacă fotbal la echipa „IRA Suceava”. Dintr-odată mi-a stârnit interesul: „Înseamnă că faceţi şi deplasări”. „Da!” Şi îmi spune unde a fost ultima dată, undeva prin judeţ.
Eu de mic am avut microbul călătoriei. Am umblat mult cu ai mei, cu căruţa, pe unde îşi vindeau ei marfa: roşii, castraveţi, varză şi cam tot ce cultivau pe pământul ce-l aveau. Am făcut şi câteva circuite cu bicicleta şi, până la vârsta de 15 ani, fusesem deja în Apuseni, în Retezat şi în Ceahlău. Îmi plăcea mult (şi încă îmi place) să călătoresc.
Îl întreb pe colegul meu de bancă dacă aş putea veni şi eu cu ei pe unde au ei meciurile, prin judeţ. „Am să-l întreb pe Tarleţchi” mi-a răspuns el. Peste câteva zile mi-a spus că a vorbit cu antrenorul Tarleţchi şi că pot veni şi eu cu ei.
Prima deplasare urma să aibă loc la Broşteni şi pica chiar de Sfântul Dumitru (26 octombrie – hram la Lisaura). Punctul de întâlnire pentru plecare a fost pe stadionul din Iţcani. Era o dimineaţă friguroasă şi uşor ploioasă. Eu am ajuns acolo la ora stabilită, dar a mai durat până să plecăm, căci unii jucători au întârziat iar unii nici nu s-au arătat.
„Gata! Plecăm!” Ne-am urcat într-un camion cu prelată şi am stat pe nişte lăiţi. Cum spuneam, era o dimineaţă închisă, cu firicele subţiri de ploaie. Când am urcat să trecem peste Puzdra, iarnă în toată regula. Brazii erau cu crengile lăsate, încărcate cu zăpadă. Mai mare dragul să admiri acel peisaj de basm prin crăpătura din spate a prelatei camionului.
Mai în faţă, antrenorul probabil că stabilea strategia de joc, după cum îşi încrunta şi relaxa faţa şi dădea din mâini. Din când în când se uitau şi la mine şi, la un moment dat, îmi spun că trebuie să intru şi eu pe teren. Mi s-a părut că nu se face să-i refuz, dacă tot m-au luat într-o aşa o excursie.
La Broşteni am ajuns cu foarte puţin timp înainte de ora începerii meciului. Nu exista vestiar, aşa că a trebuit să ne echipăm sub coviltirul respectivului camion. Eu plecasem de acasă echipat ca de iarnă, cu cămaşă şi izmene flanelate şi tot dichisul. A trebuit să mă dezbrac „la chelea goală” şi să-mi pun echipamentul pentru fotbal. Mare filosofie nu era, numai că am ieşit din hainele acelea călduroase şi am intrat în unele ca de vară. Broşteniul era pudrat cu zăpadă, Bistriţa era îngheţată la mal, iar picioarele mele s-au făcut de culoarea indigoului.
Intrăm pe teren şi nimeresc exact cum era mai rău, pe partea tribunei. Eram numărul 9, adică extremă dreapta. Mă simţeam precum un viţel când iese prima dată din grajd; nu ştie ce-i cu el şi pământul îi tremură sub picioare.
Nu eram nicicum implicat în joc. Preocuparea mea principală nu era meciul, ci şortul, care era precum o fustă. Nu aveam chiloţi pe dedesubt şi nici suspensor. De cum dădeam să alerg, şortul se ridica până pe la piept, de mi se dezvelea puţulica ruşinată de atâta frig şi atâţia spectatori. Eram precum într-un film cu proşti, din care aş fi vrut să fiu teleportat şi să dispar din peisaj.
A început tribuna să mă huiduie, de parcă nu era suficient chinul prin care treceam: „Băăă… Tu eşti Dumitrache, băăă?!” (Dumitrache avea numărul 9, juca la Dinamo şi era un nume, alături de actualul antrenor Lucescu).
Ne-au dat în scurt timp două goluri. Atât eram de neimplicat în joc că cel care probabil trebuia să mă „ţină” mi-a zis: „Da’ tu de ce nu vii mai în faţă?!” Dacă eu nu jucam, nici el nu se putea remarca, ghicesc.
Cu mâinile ţinându-mi şortul în jos, am mers mai în faţă exact când extrema stângă (atunci nu ştiam termenii aceştia) Gagniuc a făcut o centrare. A preluat-o Vladimir şi a tras-o la poartă. A respins-o portarul şi a venit mingea exact la mine. I-am tras un lat de picior de s-a dus în poartă cam la o jumătate de metru înălţime aproape de bara din dreapta. Am şi acum imaginea acelui portar care s-a aruncat precum o panteră, dar degeaba. Am fost mai rapid ca el. Arbitrul a validat golul; era de-acum 2-1 pentru Broşteni.
Eram atât de aerian că nici nu ştiam pe ce nume jucam şi nici că trebuia să mă feresc de arbitru. „Tu ai dat golul… Cum te cheamă?” Mi s-au blocat coardele vocale încât n-am putut scoate niciun cuvânt. „Ce număr ai?” M-am întors cu spatele către arbitru şi am luat-o uşor la fugă în stilu-mi caracteristic, ţinându-mi cu amândouă mâinile şortul.
În repriza a doua n-am mai avut treabă cu tribuna care mă huiduia, căci era pe partea cealaltă a terenului. Nu s-a mai dat niciun gol. S-a terminat cu scorul de 2-1. Eu am dat golul de onoare.
În alte deplasări nu am mai mers; n-am mai fost interesat, dar nici nu m-au mai chemat.
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii