Porumbaca

Se apropie deschiderea unui nou an şcolar. Emoţii şi bucurii pe toate fronturile. Departe de mine orice intenţie care să afecteze în vreun fel personajul cu numele din titlu. E o istorisire al cărei conţinut ea l-a creat. Energică şi plină de neprevăzut, a fost numită, de către partidul atunci la guvernare, într-un post de inspector şcolar. Auzisem şi eu multe despre ea. Reuşise să se califice ca profesoară la nişte cursuri ce se ţineau sâmbăta şi duminica. La clasă, spunea un coleg de-al ei că „este paralelă cu specialitatea de pe diplomă”. Elevii şi părinţii comentau. În zadar. Promovată în funcţie, nimeni nu îndrăznea să ia măsurile ce se impuneau. Cine ştie de ce ar fi fost în stare? Era „fără cusur în rău”. Să fiu bine înţeles. Ea a fost o excepţie, dar una proastă, din păcate. I-a lipsit un lucru de nimic: latura umană. Repartizându-i-se un sector preferat, mărturisise un hâtru, şi-a luat imediat zborul spre el. Bucurie mare pentru cei care o cunoşteau, bucurie ce a devenit treptat lehamite. Ciupea din mers. Sigur şi bine. În plină lumină. Nu se ferea de nimic. Promitea posturi şi catedre, dar nu numai. Sensul dialogului cu ea, spunea cineva, era deschis şi clar. „Da, te ajut. Nu, descurcă-te”. Hulpavă de „mijloace necuvenite” nu ezita nicio clipă să exclame: „Dar mie ce-mi iese din chestia asta? Chiar bat drumurile de pomană, mama ei de funcţie!”. Slobozise aceste vorbe, pline de năduf, faţă de o bună prietenă, căreia i se confesa adeseori.

Să nu fi auzit oare Porumbaca de proverbul că „Ulciorul nu merge de multe ori la apă?”. Într-o dimineaţă de sfârşit de Gustar, liniştită şi primenitoare, distinsa inspectoare servea bucuroasă micul dejun şi cafeluţa în foişorul unei solicitante a catedrei de…, din comuna…, pe care spera să o suplinească şi în anul şcolar următor. Era perioada febrilă a încadrărilor pentru debutul noului an şcolar. Promisiunile păreau a fi certitudini, mai ales că şefa rămase extaziată privind spre curtea înţesată de păsări gălăgioase, ieşite în răcoarea matinală. Era cu un ochi în farfurie şi cu doi la păsăret, râdea cu poftă cadrul didactic (de încredere) care o însoţea.

„Cărţile” s-au făcut aşadar în trei, fără prea multă vorbă. Inspectoarea a pretins mai întâi un cocoş porumbac, bine făcut, cu un penaj briliant şi cu gâtul gol, o raritate, care i-a căzut cu tronc la inimă. Aici au început să se precipite puţin lucrurile, râdea cu poftă învăţătorul care era de faţă. Dacă i l-ar fi dat, intra în război direct cu soacră-sa. Era ceasornicul ei, spunea suplinitoarea. Când cânta în toiul amiezii, ştia că trebuie să-şi ia medicamentele. Altfel, uita. Dorinţa inspectoarei nu a putut fi refuzată. Şi-a sunat soţul, aflat şi el cu maşina prin comună. Au plecat spre casa lor bătrânească din localitatea vecină, alături de porumbac cu doi puişori roşii, o găină mare, neagră, o raţă mută, două bibilici gureşe şi zarzavaturi proaspete, culese pe rouă, în grup, din grădină.

Emoţiile creşteau. Gazda se aştepta la o săpuneală din partea soacrei pentru lipsa „ceasornicului”. Nu ar fi fost mare lucru dacă i se aproba suplinirea. Punctajul ei a fost mult prea mic faţă de al profesoarei care obţinuse catedra pe merit. Cearta ca la uşa cortului s-a declanşat automat. Când s-a crăpat de ziuă, perdanta era la poarta inspectoarei. A ajuns şi la Inspectoratul Şcolar, făcând „un tărăboi de mii de lei”, vorba lui Ion Creangă. O desfiinţase pe sectoristă, cerându-i insistent înapoierea cocoşului porumbac cu gâtul gol. Lipsa lui o afectase profund pe soacră. „Ca o capră râioasă, cu coada-n sus”, povestea păgubaşa, inspectoarea a cedat şi au revenit împreună la casa ei, de unde a fost recuperat nepreţuitul odor.

Bucurie nespus de mare pe chipul soacrei, care şi-a cerut scuze că a învinovăţit-o pe nedrept, punând totul pe seama unei vecine ce îl ochise mai demult. Voia să-i calce găinile, sperând să aibă şi ea aşa o minune, mai ales că mergea ţanţoş şi cânta prelung şi melodios.

Inimoasa inspectoare adora cercurile pedagogice. Le aştepta ca pe o adevărată sărbătoare, indiferent de vreme, numai zâmbet şi priviri întrebătoare.

Într-un an şcolar, la un cerc pedagogic la clasele I-IV, a ţinut să precizeze alt cadru didactic, a avut parte de o surpriză unicat. Şefa, cu obrăznicia ce o caracteriza, nu s-a sfiit să-i spună responsabilei de cerc că tare şi-ar dori o ie cusută cu bujori, florile ei preferate. O femeie pricepută din sat i-a îndeplinit dorinţa. Parcă era scoasă dintr-o cutie. Catrinţa şi cingătoarea cu tricolor au fost cumpărate de membrii cercului. Au pus-o să se îmbrace cu ele. Arăta ca o ţărancă ce era. În ropote de aplauze atât a putut spune: „Vă mulţumesc! Ştiţi să surprindeţi omul! Aşa gest, mai rar!”, după care şi-a şters câteva lacrimi de bucurie, ivite pe chipu-i îmbujorat.

În acele momente, o doamnă învăţătoare fostă colegă cu specimenul ce începuse să se maimuţărească, l-a întrebat pe un învăţător, neputându-şi stăpâni indignarea, cum a putut ea să se strecoare şi să ajungă tocmai acolo unde nu-i era locul? Răspunsul a dezarmat-o: „Obraznicul mănâncă praznicul, colega! Nu a putut să refuze linia partidului”.

La un alt cerc pedagogic i s-a mai tăiat apetitul. Ştiind că inspectorul de specialitate nu putea participa, fiind bolnav, i-au pus gând rău sectoristei. Un cadru didactic, nebunatic şi şotios, cum auzisem şi eu despre el, a pus în aplicare un plan bine ticluit. I-a spus responsabilului de cerc că el se va ocupa de cadoul pentru inspectoare, care va fi înmânat, la final, de către şef la şefa mai mare. A întocmit lista obiectelor ce urmau a umple sacoşa doamnei: o punguţă cu pene de raţă, una cu pene porumbace şi negre (cu greu le-au procurat de prin sat), câţiva cartofi găunoşi, o sticlă cu borş învechit, ouă clocite, câteva urzici şi gâturi de păsări de la pregătirea unui praznic din sat. Deasupra, frumos aranjate, felii aromate de cozonac şi prăjituri, precum şi câteva crenguţe de busuioc „ca să-i aducă mai mult noroc”, glăsuia tipul cu ochi albaştri şi cu plete blonde, mereu alergând în căutarea femeii perfecte, pe care încă nu o descoperise. Poate după ieşirea la pensie. Cine ştie?

Vestea despre cadoul inspectoarei a făcut repede înconjurul sectorului ei şi a ajuns şi la Inspectorat. Tupeistă din fire, a reuşit să-l „îmbrobodească” repede pe inspectorul şcolar de la disciplina respectivă, un om sensibil şi de mare caracter, care a înghiţit în sec şi i-a dat dreptate.

Nu s-a debarasat nicicum de nărav. Devenise doar puţin precaută. Controla „marfa” înainte de a lua sacoşa cu ambele mâini, conform zicalei: „Tot păţitu-i priceput”.

Odată ce sosea într-o comună, vestea se răspândea ca fulgerul în toate şcolile: „Atenţie! Porumbaca e la datorie. Pregătiţi-i «seminţele»!”.

Cu puţin timp în urmă, am văzut-o pe o străduţă din oraş. Mergea agale cu o plasă în mână şi cu o gentuţă la şold. Deodată s-a oprit, ciulindu-şi urechile spre strada paralelă. Nu ştiam de ce. A traversat-o doar din câţiva paşi. Un cocoş trâmbiţa de zor. S-a oprit lângă gard. Împricinatul mai slobozise de vreo două ori cucuriguu!, dar nu se vedea. Deodată veni spre portiţă alergând o surată. Am auzit-o exclamând: „Tu erai, frumosule! Doamne, ce asemănare cu …porumbacul! Dar nu ai gâtul gol…”. Ca şi cum ar fi înţeles ce i-a spus, a mai cântat o dată. Şi-a scuturat apoi mândru aripile şi s-a îndreptat grăbit spre o altă ţintă.

Gurile rele spun că şi acum nepreţuita fostă inspectoare mai leagă ploile pe unde mai poate păcăli pe cineva, numai să-i mai iasă cât de puţin. Unde mai pui că a fost şi director la două şcoli, îmbătând de cap cadrele didactice.

Vorba unui regretat profesor de educaţie fizică: „Era nulă la ambele capete. Păcat că prostia nu doare. Ce să-i mai ceri?”.

Dacă ar citi aceste rânduri, cu siguranţă ar rosti: „Egoistul naibii! Ce ştie el, dacă n-a umblat niciodată cu găinării în viaţa lui? Ca director coordonator, mulţi ani, n-a fost în stare, păcătosul, să-şi ia măcar o rablă de maşină. Cred că dormea cu Legea învăţământului sub cap. Are memorie însă. Cât de bine le-a nimerit! Chiar îmi vine să râd!”

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: