Născut la Oprişeni, în fostul judeţ Rădăuţi, la 2 ianuarie 1947 – după doi ani de sovietizare spornică a Bucovinei – şi întors acasă, în lutul Părinţilor, spre zilele Crăciunului, la 23 decembrie 2017, folcloristul şi cercetătorul harnic Dumitru Covalciuc este ultimul plăieş luptător şi apărător al Cetăţii românismului din Nordul nostru legendar, ale cărui constelaţii se văd prin ferestre de sârmă ghimpată. Cu o activitate impresionantă, de neînchipuit că ar putea încăpea într-un singur om, Dumitru cel cu chip de vajnic ţăran intelectualizat, logoreic, şăgalnic, cu un profil amintitor de comicul Constantin Tănase, a avut rarisimă vocaţie de explorator: a cutreierat toate satele „de dincolo”, a cules date, cântări, versuri, istorioare, legende, mărturii devenind cu voia sau fără voia sa etnologul reprezentativ al românilor despărţiţi de o ticăloasă frontieră. Covalciuc a pornit la drum, şi nu s-a poticnit niciodată, cu o misiune grea, pe care a înălţat-o, înnobilând-o cu o totală ardere a sinelui, credincios dezideratelor „Daciei literare”, „Arboroasei” şi „Junimii”, fondând şi diriguind la Cernăuţi Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu” (1989), Societatea Culturală „Arboroasa”, devenind un membru activ al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (1995), lăsând urme de neuitat în redacţia „Zorii Bucovinei” (1971 – 2004), în Institutul „Dimitrie Onciul”, în paginile revistelor „Mioriţa” şi „De la Nistru pân’ la Tisa”, ori „Codrul Cosminului”, dar mai cu seamă în Almanahul „Ţara Fagilor” (1992), realizat doar de el singur, şi Calendarele – în spiritul vechilor calendare bucovinene – prin care a împlinit un adevărat apostolat naţional.
Covalciuc, precum cărturarii bucovineni din vechea Societate pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina (v. „La 80 de ani, Istorie şi realizări”, C. Loghin, Cernăuţi, 1943, o lucrare rară care ar trebui urgent reeditată), şi-a dat bine seama că în contextul care a încorsetat provincia după victoria Răsăritului, soluţia salvatoare nu era alta decât tipărirea de manuale şcolare în limba română (ce tristă istorie, şi în zilele noastre, mutaţiile politice impun o strategie asemănătoare, dacă nu cumva şi mai fermă, căci limba română şi şcolile în limba noastră stau sub ameninţarea desfiinţării!). Însuşindu-şi limbile străine la Facultatea de filologie de la Universitatea din Cernăuţi, D. Covalciuc a tradus 25 de manuale din limbile rusă şi ucraineană pentru şcolile româneşti din pământurile româneşti ucrainizate. E o realizare monumentală! Şi de aceeaşi înălţime este acţiunea sa statornică întru descoperirea mormântului artizanului Unirii, Iancu Flondor, de la Maidanul Storojâneţului. Apoi alte trei curajoase iniţiative: ridicarea unui bust al lui Ştefan cel Mare la Oprişeni (sculptor D. Gorşcovschi, autor şi al statuii adolescentinului Eminescu din centrul Cernăuţilor), organizarea pelerinajelor la Stejarul ştefanian din Codrii Cosminului şi înălţarea a trei cruci la Fântâna Albă în memoria tragicilor bucovineni seceraţi de gloanţe în 1941.
- Covalciuc a mers pe drumul cărturarilor patrioţi Hurmuzăcheşti (v. scrierile lui: „Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi”, 2002 şi „Eudoxiu Hurmuzachi, omul providenţial al Bucovinei”, 2015) şi pe cărările apostolului de la Ilişeşti, părintele Simeon Florea Marian, care a cules fluturi şi flori, triluri de zburătoare felurite, cântece, obiceiuri şi datini, întruchipând un academician pe care Academia Română l-a cinstit de trei ori cu laurii ei.
- Covalciuc a cules şi tipărit colinde, urături, cântece de cătănie şi nuntă, oraţii şi bocete, poveşti, snoave şi legende – „comori folclorice din dulcea Bucovină”.
Ne-am văzut de câteva ori la Cernăuţi, în vreme ce mă documentam pe arhivele din turla Bisericii franciscane, unde de mare folos mi-a fost mijlocirea bibliografului cercetător Dragoş Olaru. În vremea când am citit uimit şi înfiorat inscripţiile amintitoare de oamenii mari ai Bucovinei în cimitirul central Horecea, trist panteon care se tot scufundă ca un Titanic, cu istoria noastră cu tot, cernit de o barbară nepăsare a „vremelnicilor vremelniciei” de acolo şi de aici, de aici mai ales! Întâi am văzut cimitirul alături de Ilie T. Zegrea care m-a găzduit după ce-mi epuizam entuziasmul în nevrotice ore târzii aşteptând să trec din Bucovina în Bucovina, în ţara mea, o frontieră care e păstrată parcă mai mult pentru veniturile ilicite ale vameşilor şi ale contrabandiştilor de fum şi scrum. Apoi am văzut cimitirul şi, alături de Dumitru Valenciuc, veritabil istoric şi cunoscător de Bucovină cât toţi universitarii la un loc, am avut o revelaţie unică şi cutremurătoare: amândoi am cotrobăit câteva din sicriele încă păstrate în subsolul Capelei Mitropoliţilor Bucovinei. Folosindu-ne de o inestimabilă îngăduinţă, am coborât câteva trepte sub capela măruntă. Beznă, aer usturător, mucegai. Sticle golite, borcane, găleţi cu var, lopeţi. Câteva „embleme” ruginite rezemate de zidurile umede – pe acestea, gravate câteva nume de ierarhi. Trei sicrie mari, încăpătoare, două suprapuse, unul alături, desfăcut. Scorojite, stacojii, cu ornamentaţii şterse, misterioase. Ne-am suflecat mânecile şi am început să dăm deoparte lutul amestecat cu pietriş, cioburi de sticlă, paie, sârme, plastic. Arheologia noastră presupunea răbdare, dar şi grabă, nu cumva să ne găsească cineva… profanând. Am găsit în acele grămezi de gunoi – aşa au ajuns raclele mitropoliţilor Bucovinei – câteva petice de brocard, vişinii, albastre, portocalii din veşmintele lor de slavă. O, tempore! O, vanitas! Ni se explică timid: sicriele au fost profanate de hoardele atee; probabil că s-a furat ce mai era de găsit apoi resturile au fost aruncate/ înstrăinate, apoi măturoaiele au adunat lutul şi lăzile (sicriele) au fost folosite ca buncăre în care s-au pus de toate, sticle de vodcă golite, capete de ţigări, frunze, vreascuri, bulgări de ciment şi alte nimicuri. Înalt Prea Sfinţiile Voastre nici de somnul bun al muritorilor de rând nu aţi avut parte! „Precum în cer şi pre pământ” nu-i de văzut în „sanctuarul” de sub altarul ortodox al modestei capele la care e-n slujbă un tânăr cuminte, surâzând trist, cu o imensă pădure de morţi împrejur, câştigându-şi „pâinea cea de toate zilele” nu din mila ocrotitoare a Bisericii şi a cârmuitorilor ei, ci lepădându-şi rasa şi epitrahilul chemat de cioloveci să descarce un camion, să toarne ciment la temelia unui gard ori să sape alături de ciocli alte gropi alături de cele ce sunt.
Cu D. Covalciuc am fost şi la anumite manifestări în sala Societăţii pentru Cultură şi Literatură, ocazii împestriţate cu anecdote ironice-aluzive, stropite din belşug cu licori bahice – băuturi sălbatice întărite cu ardei iute –, nefericit împrumut de la neamuri slave care au făcut multe nopţi lungi şi au scurtat multe vieţi neîmpovărate de ani! Apoi ne-am întâlnit la Grăniceşti, unde au tot descins Ilie T. Zegrea, Doina şi fotograful V. Paladean, Vasile Tărâţeanu şi Dragoş Olaru, Alexandrina Cernov şi Ilie Luceac.
Prima oară am văzut un sat de peste graniţă cu mulţi ani în urmă. Rară ospitalitate: masă plină, sticle, acordeon. Şi în dreapta mea… Drăguşanul Ion. Acum îmi este familiar Cernăuţiul – am văzut Muzeul de Istorie, edificiul unic mauro-byzantin, Palatul Mitropolitan, Universitatea, Teatrul, Primăria, Casa Aron Pumnul, Centrul Cultural „E. Hurmuzachi”, strada protipendadei şi muzicanţilor de seară Olga Kobylanscka, Marele Parc „Sevcenko” sub ale cărui cupole cosmice, albastre, de sticlă, parcă staţii pentru sateliţi, se desfăşoară extraordinare spectacole de muzică şi dans ucrainene şi ale altor naţionalităţi. Sunt în muzeu câteva lucrări ale lui Bucevschi şi ale contemporanilor lui care ar trebui reproduse în albume de specialitate, introduse în circuitul patrimoniului cultural. Am fost surprins pe stradă de un trompetist şi un acordeonist – îşi duceau instrumentele în saci de piaţă, dar cântau tulburător. Dar mai ales de un violonist tânăr, de o virtuozitate diabolică, acompaniat de un ţambal de stradă tot atât de năstruşnic mânuit. E pe str. Cobilanska o excelentă statuie de metal reprezentându-l pe Don Quijote şi o caleaşcă de epocă, mai grea decât un tanc rusesc. Impresionantă este şi Catedrala mitropolitană, straşnic păzită de uriaşa statuie a lui Eugenie Hacman. Zic: nici nu putea fi alt vajnic ierarh paznic, atâta vreme cât – e de văzut consemnarea lui Constantin Moraru în lucrarea autobiografică „Cursul vieţii mele” – în epoca deznaţionalizării creştinilor li se spunea să renunţe la limba română căci numai limba rusă e cea care se vorbeşte în rai. Colosală invenţie! Cum să nu se năruie de hohote Ortodoxia? Cum să nu rămână după marii ei păstori altceva decât „ziduri, ziduri, ziduri”, după vedeniile pitorescului monah Ilie Cleopa, fără hodină războindu-se cu papalitatea şi duhurile malefice omniprezente?! De văzut este şi statuia Eliberatorului sovietic, paznic de pământ furat şi destin impus. De altfel statuia este o realizare sculpturală de calitate, întrunind regulile proporţiei, are forţă, stabilitate, un soclu cât un oraş – tone de gresie. Soldatul se învăluie într-un steag triumfător, la picioare, sub cizmele dominatoare are o cunună cu panglică de bronz cu inscripţii glorioase. Dar soldatul e singur, foarte singur. Nimeni din parcul fremătând de tinereţe, peticit cu oameni bătrâni şi nevoiaşi, cu români care şi-au uitat limba maternă ori nu vreau să mai vorbească româneşte, nimeni nu se ridică de pe bancă să-i dea soldatului măcar o ţigară, să-şi alunge plictisul, să iasă din înţepenire, obligat de jurământul cazon să nu se clintească de sub steaua roşie pururi trează şi măreaţă.
Tac alături de prietenul meu care-şi saltă pe umeri husa viorii; privim „oraşul furnicar” dintr-un pervaz al hotelului „Kiev”: Ce capitală a avut Bucovina! Ce lume strălucită, câţi corifei! Ni se face dor de Eminescu, de Porumbescu, de marii dascăli naţionali, de eroii Unirii. Ne înfrigurează numele lui Paul Celan, ne dor dangătele clopotelor româneşti pe ritmurile cărora citeţii, corul şi preoţii nu zic în cele care le zic niciun cuvânt din limba română, din limba Cernăuţilor româneşti zidit din înţelepciunea lui Alexandru cel Bun, din limba bunicilor de la Sinăuţi, Hliboca, Cernauca, Crasna, din limba părinţilor lui Dumitru Covalciuc de la Oprişeni!
Dumitre, „iese luna din pomete”. Hai la colindat!…
Comentarii