Cultura Cucuteni, apărută către mijlocul mileniului IV Î. Hr. în S-E Transilvaniei şi S-V Moldovei se extinde spre răsărit până la Nipru, întregul complex cultural fiind numit Ariuşd – Cucuteni – Tripolie. Cultura Cucuteni reprezintă una dintre cele mai interesante şi strălucite mărturii neolitice europene. Creaţia fără egal a oamenilor cucutenieni o reprezintă ceramica. Varietatea şi bogăţia formelor, decorul de esenţă geometrică în care predomină spirala în diferite variante, simetria şi ritmul motivelor, armonia culorilor (roşu-alb-negru) ridică ceramica cucuteniană pe unul din primele locuri ale creaţiei neolitice.
Puţini dintre contemporanii noştri ştiu că satul Băiceni este celebru prin Staţiunea preisorică de la Cucuteni. Primele săpături arheologice în această zonă au fost efectuate de Nicolae Beldiceanu, născut la 26 octombrie 1844 în comuna Preuteşti, din apropierea Fălticenilor. Urmând cursurile Academiei Mihăilene din Iaşi, Nicolae Beldiceanu s-a specializat în istorie. A funcţionat ca profesor la Fălticeni, Botoşani şi Iaşi.
De la acest poet arheolog ne-a rămas o comoară nepreţuită de antichităţi scoase la lumină din pământul ţării, dar mai ales din Staţiunea Cucuteni.
Mărturiile unor contemporani ai lui Beldiceanu consemnează că acesta locuia la Iaşi, într-o casă de pe strada Albineţ. Aici se adunau prietenii săi, cărora le arăta cu o bucurie de copil obiectele cu care îşi îmbogăţea impresionanta colecţie.
Săpăturile arheologice au necesitat mari sume de bani. Pe parcursul efectuării lor, N. Beldiceanu a cheltuit o imensă avere, fără a primi de la statul român măcar o leţcaie.
Aşa cum sublinia Artur Gorovei “singurul arheolog care era sprijinit în acele timpuri de statul român a fost Grigore Tocilescu”.
Cheltuindu-şi întreaga avere pentru a aduce la lumină mărturiile arheologice care atestă permanenta locuire a spaţiului carpato-danubiano-pontic cu oameni, Nicolae Beldiceanu a rămas sărac.
Lipsit de mijloace materiale şi sfătuit de unii din prietenii săi, Nicolae Beldiceanu s-a adresat Societăţii de Arheologie din Berlin, căreia i-a propus să-i vândă colecţia.
Specialiştii germani au rămas impresionaţi de piesele de mare valoare ce făceau parte din colecţia poetului arheolog: “I s-a oferit un preţ frumos, o sumă care pe vremurile acelea şi pentru un om modest ca el nu era de dispreţuit; dar autorul „Lăutarului” nu s-a putut hotărî să vadă cum trec graniţa mărturiile arheologice strânse de el cu atâta sârguinţă, şi târgul nu s-a făcut.”
Arheologii din Berlin i-au răsplătit totuşi eforturile, alegându-l membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. În acelaşi timp, arheologii germani au pus Cucutenii pe lista acelor staţiuni arheologice ce trebuiau cercetate cu prioritate. Şi într-adevăr, arheologii germani s-au ţinut de cuvânt. Aceştia au cerut guvernului român învoirea de a face săpături la Cucuteni. Singurul ministru care s-a opus efectuării săpăturilor arheologice la Cucuteni de către specialiştii germani a fost Spiru Haret.
În faţa acestui refuz, arheologii germani s-au adresat regelui Carol I, iar Spiru Haret a fost nevoit să cedeze. Astfel, un savant din Berlin s-a instalat la Băiceni.
La acea vreme, proprietarul moşiei Cucuteni era un îmbogăţit în urma unor afaceri dubioase. Acesta i-a spus neamţului: “Fă, domnule, ce pofteşti pe moşia mea; ia ce vei găsi în pământ, dar cu o condiţie: după ce vei isprăvi, să astupi toate gropile.”
Ce putea să-şi dorească savantul german mai mult?
“Şi a săpat, şi a adunat atâta amar de lucruri scumpe, încât a umplut paisprezece lăzi mari. Şi nimeni nu s-a interesat de isprăvile lui, şi nimeni nu a cercetat ce are în lăzile acelea, care au trecut graniţa şi conţinutul cărora împodobeşte muzeul din Berlin, pe când ale noastre sunt goale”, conchidea Artur Gorovei într-o lucrare de a sa.
Aşa cum sublinia presa vremii, savantul german căutând antichităţile preistorice a dat peste urmele unei cetăţi pe care a considerat-o drept cetate romană. Savantul german a anunţat guvernul de la Bucureşti de această descoperire, cerând sosirea la Cucuteni a unui specialist român care să urmărească dezgroparea cetăţii. În zadar a aşteptat savantul german sosirea unui specialist român. Văzând că nimeni nu e interesat de descoperirea de la Cucuteni, savantul şi-a ţinut cuvântul faţă de proprietarul moşiei. A astupat gropile, adică a acoperit din nou cu pământ valorile descoperite, după care s-a dus în ţara lui.
Dacă ar fi să reflectez asupra interesului faţă de săpăturile arheologice ale guvernanţilor din acele vremuri cu ale celor care s-au succedat la conducerea României după 1989, constat cu stupoare că nimic nu s-a schimbat pe parcursul unui veac şi jumătate.
În acelaşi timp, constat slabul interes pentru protejarea patrimoniului naţional şi a învăţării istoriei, uitând că numai prin cunoaştere o vom iubi mai mult. Şi iubirea istoriei dă tonul. Ea dă credinţă şi nădejde şi schimbă în bucurie sacrificiile făcute. Ea ne învaţă statornicia şi cumpătarea, ea dă naştere unirii, ea pregăteşte tăria. Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii