(Varianta luxemburgheză)
În 1994, după ce m-am întors din Anglia (căci ţara mergea într-o direcţie bună, precum mi-a spus răposatul profesor universitar Diaconescu), l-am rugat pe un fost coleg de serviciu, emigrat în Germania, să ne facă o invitaţie pentru a putea obţine viza. A făcut-o şi am şi obţinut viza după vreo două-trei zile, stând la cozi la ambasada din Bucureşti.
Trebuia să traversăm Austria şi aveam nevoie de viză şi pentru acest lucru. Ni se cerea să dovedim că avem plătite nopţile la hotel pe perioada tranzitului. Am avut norocul de a-l prinde pe respectivul de la ambasadă într-o bună dispoziţie şi ne-a acordat viza doar dovedindu-i că avem bani suficienţi şi, la o adică, „avem şi-un cort cu noi şi sigur ne vom descurca”.
Mai rugasem un prieten (pe care l-am cunoscut în Londra, la Revoluţie) să ne facă rost de o invitaţie şi pentru Franţa. Invitaţia a sosit cu întârziere, în preziua plecării noastre, aşa că nu a mai fost timp de mers la Bucureşti şi stat la alte cozi, la ambasadă.
Cu acea invitaţie am mers la Viena, la Ambasada Franţei. Ni s-a spus că toată documentaţia trebuie trimisă ambasadei lor de la Bucureşti şi cam în două săptămâni vom avea un răspuns. Am renunţat la ideea de a mai obţine viză.
În Germania le-am povestit prietenilor noştri despre dorinţa noastră de a merge şi în Franţa, la Paris. „Mergeţi în Franţa; nu există decât două variante: ori vă prinde ori nu vă prinde. Dacă vă prinde în zona de frontieră, faceţi pe-a proştii… Cum, suntem în Franţa?! Noi am crezut că suntem în Germania!”.
El ne-a sfătuit să trecem întâi în Luxembourg, că „îi mai uşor!”.
Ne-am îndreptat spre Luxembourg şi, la un moment dat, traficul a devenit mai lent. Un indicator ne anunţa că mai sunt o mie de metri şi vom trece în Luxembourg.
Am mers încet cu valul, am lăsat în stânga ghereta goală a poliţiei de frontieră şi am intrat în Luxembourg. Am trecut printr-un tunel şi brusc ne-a apărut în faţă măreţul Luxembourg.
Se zice că unii sunt proşti şi n-au nici noroc. Unde credeţi c-am nimerit?! În câteva minute eram cu Dacia opriţi în faţa Primăriei şi discutam cu portarul. „Este sâmbătă, parcarea-i liberă şi, fără nicio problemă, puteţi lăsa maşina aici.” „Sunteţi sigur?! O, dar este foarte drăguţ din partea dumneavoastră! Mulţumesc atât de mult!”
A fost o zi frumoasă, ne-am plimbat, am stat şi la o terasă, am făcut poze şi ne-am recuperat maşina exact de unde o lăsasem (fără a plăti nimic), mulţumindu-i încă o dată amabilului portar.
CONSTANTIN PAPUC
P.S.: Urmează variantele franceză, australiană şi singaporeză.
Comentarii