Crai nou strecurat prin cetină veche

Nu mai este niciun haiduc în munţi. Câţiva putrezesc sub fioroşi copaci bătrâni, sub muşuroaie destrămate de ploi, în întunecate prăpăstii de nimeni vreodată ştiuţi. Cei câţi au fost au coborât isprăvindu-se în cazne grele, respirând mucegaiul închisorilor, îngropaţi în pământ străin, în gropi comune, sfârşind la zid ori pe marginea tranşeelor de ei înşişi săpate sub aspră poruncă, supravegheaţi de ţevile cu gloanţe. Dezertori, trădători, infractori periculoşi, revoltaţi, gata să schimbe rânduielile timpului, puşi să răstoarne Republica, haiducii au părăsit codrul şi au intrat în legende. Doar poveştile le continuă petrecerea sihăstrească, poveştile din gură în gură şi din neam în neam.

Din munţi au coborât şi urşii, şi râşii, şi cerbii şi lupii, cocoşii imperiali şi bufniţele filosoafe, pădurile furate nu mai sunt gazdele de altădată. Chiar şi copacii însemnaţi cu numele „bandiţilor” năzuitori de schimbare a vremii nu mai sunt. Bordeiele lor de cârtiţă ori bursuci au fost năruite de poteraşii trimişi după capturi, de şuvoaiele de ape rostogolind bolovanii, ori de zăpezile grele care au prăbuşit copaci şi au mutat pământuri.

Sunt acum şapte ierni de când Gavril Vatamaniuc a ieşit din drumurile acestei lumi (25 XI 1924 – 29 II 2012). Ar fi trebuit să se odihnească între ai săi, la Suceviţa, dar aici au rămas puţini din acei care înţeleg rostul anilor tensionaţi de odinioară şi tot puţini, sub povara anilor, acei care, suferind alături de părinţii arestaţi şi umiliţi după gratii, pun suferinţa lor înaintea eroismului, protagoniştii Rezistenţei fiind în judecata lor aventurieri, haidamaci, răufăcători, personaje indezirabile. L-am însoţit pe Gavril Vatamaniuc în diverse împrejurări: la Bucureşti, Sighet, Suceviţa, Voivodeasa, Rădăuţi, Vicov, Dragoşa, Frasin, în anturaje cu episcopul Gherasim, acad. D. Vatamaniuc, pădurarul Ştefan Stolerciuc, Gheorghe Motrescu, fratele partizanului Vasile Motrescu, istoricii Vasile I. Schipor şi Marian Olaru, eseistul dr. Sorin Lavric, univ. Ionel Corjan, preoţii Casian Bucescu, Mircea Dobâca, Modest Moisiuc, actorul Dan Puric, scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Vasile Andru, Ion Filipciuc şi Grigore Ilisei, realizatorul filmului „Un mucenic al libertăţii”. Le-am cunoscut deopotrivă pe doamnele Geta, Mariana şi Nataliţa Siretean, idila tinereţii haiducului. Gavril Vatamaniuc a intrat în biografia mea încă din anii copilăriei. Aveam 9 ani când, în 1962, după ce s-au deschis puşcăriile, partizanul în strai românesc, împrumutat de la o rudă, se amestecă în mulţimea fremătând după slujba Schimbării la Faţă la 6 august, în ziua de hram a mănăstirii Movileştilor. Unii îl priveau admirativ, alţii cu ură, suceviţeni, voievodeseni, mărgineni, horodniceni. Un căpitan îşi plesnea şoldul cu o nuia, nervos, supraveghindu-l, chiar poruncindu-i în şoaptă să părăsească mulţimea. Gavril era copleşit de revărsarea libertăţii după şase ani de vieţuire în munţi şi nouă ani de temniţă grea. Era copleşit că trupul mucenicit în închisori nu mai e în zeghe, ci în veşmânt alb, ţărănesc, de „dac liber”. Mâhnit s-a întors acasă, amintindu-şi ziua Schimbării la Faţă din anul când, deghizat în călugăr, a împărţit curajos manifeste tipărite într-un bordei cu o „maşină” rudimentară. Era copleşit de munţi şi de oameni, de tot ce a fost bun şi rău, de întreprinderile sale eroice, dar şi de destule acţiuni regretabile. Era peste măsură de mâhnit că nu a mai găsit-o în viaţă pe mama, tot timpul înlăcrimată, stăruitoare în rugăciune şi cu neodihnă numărând şirele calendarului, năzuind la întoarcerea fiului. Nu a găsit casa, nici pomul din grădină de care îl legau amintiri şi mai presus de orice – o durere pe care a purtat-o cu sine şi a luat-o şi în mormânt – Nataliţa, steaua destinului său, nu era în închisoare, nici în mănăstire, cum îi făgăduise, ci… măritată. Cu cine? Cu un vecin de celulă, eliberat ceva mai înainte, pe care Gavril l-a ajutat să supravieţuiască, îngrijindu-l cu o devoţiune de samarinean. Gavril nu a rămas multă vreme la Suceviţa. A robit la lopată alături de mulţi alţi muncitori pe şantierul mănăstirii, bucurându-se de protecţia stareţei Xantipia Aniţei şi de înţelegerea tacită a arheologului Nicolae Puşcaşu, şi el condamnat politic. În şantierul deschis de Direcţia Monumentelor Istorice, Gavril Vatamaniuc s-a întâlnit cu mulţi dintre sătenii săi care au trăit epoca şi au fost implicaţi în demersurile „revoluţionarilor” din munţi. Erau destui şi din alte sate, pietrari, zidari ucraineni. La forja atelierului de fierărie au lucrat pe toată durata şantierului tatăl meu Ioan (Nicu) Hrehorciuc şi Ioan Vatamaniuc, fratele academicianului Dimitrie Vatamaniuc. Gavril îl preţuia pe tata. O găzduia pe mama în cătare de sănătate la Bucureşti. Amândoi erau uimiţi de povestirile lui. Şi, se înţelege, în toate serile lungi şi nopţile fără sfârşit, eu şi sora mea Coca eram nelipsiţi. Gavril avea o memorie formidabilă şi un dar de povestitor cum nu am mai întâlnit. Desigur, avea de unde povesti: viaţa lui a fost un fluviu tumultuos, cum e Cartea Genezei, faceri şi prefaceri, nume şi numiri, întâmplări şi mirări. De atunci a încolţit în mine gândul de a valorifica acest patrimoniu. L-am ascultat pe Vatamaniuc de fiecare dată când descindea la Suceviţa, apoi la Grăniceşti, unde s-a închinat şi a vorbit mulţimii ca un profet. Cândva, partizanul bucovinean se aciuase cu o slujbă modestă, de igenist-dezinfector la Spitalul Militar din Capitală. Politicos, manierat, fascinant prin epica sa bogată în curiozităţi, amărâtul căutător de slujbă a câştigat încrederea şi ocrotirea generalului doctor Turcu, directorul instituţiei, un om frumos, interiorizat, pedant. Prin acest om, după mulţi ani, Gavril Vatamaniuc mi-a înlesnit drumul să mă înscriu şi să parcurg cursurile de teologie! Eram întârziat. Într-o zi am primit înştiinţare de plecare la cazarmă. Aş fi pierdut 2 ani şi poate că nu m-aş mai fi dus în Ardeal. Colonelul Albici de la Centrul din Suceava m-a păsuit un an mai înainte, dar nu se putea mai mult. Situaţia nu era simplă: „ordinul se execută, nu se discută”. Nu aveam soluţii. În consiliul de familie, am găsit un probabil salvator: Gavriluţă! Da, el a fost. Am ajuns la dl general, stingher, timid, cu frică. M-a privit de sus până jos: frunte boltită, păr lung, ochelari bruni, costum decent, cravată, manşete albe, trup fragil, voce de greier, cuvinte cu alesătură. A scris câteva litere, câteva cifre. Ceva criptic. Îmi dă bileţelul cu trimitere la Iaşi. Îi mulţumesc îndoielnic. Ies. Printre uşi generalul îi zice haiducului: „Ţin destui arma morţii în mână, lasă să mai ţină câţiva şi arma vieţii”. M-a impresionat cutremurător ce a zis generalul doctor. Incredibil mi s-a părut atunci Gavril Vatamaniuc, un trimis providenţial! Tot timpul, după această întâmplare, mi-am făgăduit împlinirea unui gest recunoscător. Şi el s-a materializat în cartea „Muntele mărturisitor”, ed. I, 2002, ed. II 2012, o lucrare de succes, cu circulaţie în străinătate (Dan Puric), demnă de înscris în programa şcolară (V. Andru), material cinematografic (Gr. Ilisei), o lucrare susţinută de Uniunea Scriitorilor, de semnături pertinente din partea cercetătorilor M. Olaru, V.I. Schipor, M. Iacobescu, I. Ţicalo, M.S. Vicol, L.D. Clement, B.V. Anania, M. Cimpoi, V. Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea ş.a.

Gavril Vatamaniuc este înregistrat în Filmoteca Televiziunii Române, în Televiziunea Iaşi, în numeroase casete video pe care le-am realizat alături: locuri şi oameni, evocări, reconstituiri. Protagonistul a fost recent inclus în Enciclopedia Bucovinei. Fişa ar fi trebuit să fie mai generoasă. Sublinierea: „susţinuţi de pădurari cu alimente” nu e corectă, pentru că rudele, sătenii şi muncitorii forestieri, inclusiv oamenii stânelor au hrănit partizanii; pădurarii făceau parte din aparatul de urmărire, erau trimişi în teren să deconspire bordeie, paşi/ personaje dubioase, între ei găsindu-se destui trădători, dar şi câte un suflet milostiv. În Enciclopedia recentă figurează şi Vasile Motrescu. Şi sub acest temerar fişa putea fi mai generoasă. Motrescu ar fi trebuit subliniat ca luptător în munţi, erou al Rezistenţei etc. Şi că a scris versuri triste ori răzbunătoare, dar nu etichetat ca poet. Sunt toţi poeţi cei care însăilează versuri? Da, poate poeţi populari, rapsozi, stihuitori/ versificatori.

La şapte ierni fără haiducul Gavril Vatmaniuc între noi, refuzat de preotul de la Frasin să fie înhumat în cimitir ortodox – luptătorul veteran a ales spre sfârşitul zilelor comuniunea unei confesiuni netradiţionale, nescris pe tabla memorială a eroilor din Suceviţa (de altfel distrusă de un puhoi) e de găsit în pacea unui cimitir la intrarea în Humor, acoperit de marmură neagră, sub o inscripţie evocatoare şi câteva versuri de Emil Ianuş. După aceşti ani, memoria sa este sporadic cultivată de Institutul „Bucovina”, de epigramistul Ianuş şi de editorul Ion Prelipcean de la Horodnic cu tiparul pornit să pună în lumină fenomenul Rezistenţei cu toţi actorii ei în mai multe volume. Iar la Suceviţa, doar Nataliţa, acum în vârstă înaintată, se mai roagă pentru neputinţa sa şi pentru năpraznica iubire cu Gavriluţă sfinţită printr-un „inel de sânge”. Şi, nu cea din urmă, Mariana de la Frasin, o rudă a dnei Geta de la Bucureşti, buna filantropă care l-a menajat pe haiduc în anii senectuţii, neuitând să ducă altarului prescura şi lumânarea întru mântuire.

Gavril Vatamaniuc este un nume. E salvat de memorie. Ştiindu-l altruist, nu egoist, în numele lui se impune o reparaţie morală: înscrierea cu prilejul acestui remember a numelor celor ştiuţi care au făcut închisoare pentru că au împărtăşit acelaşi ideal, dar şi a acelora care, fără vină, i-au ajutat pe „bandiţi” să supravieţuiască, pentru mărinimia lor creştină fiind răsplătiţi cu ani grei de lanţuri şi ziduri.

Acesta-i Monumentul: Gr. Vatamaniuc (25 ani), Nicolae V. Vatamaniuc (9), Ion V. Vatamaniuc (9), Vasile M. Cazac (3), Av. I. Hrehorciuc (3), Gh. F. Iţcuş (3), Nicolae Mt. Chiraş (5), Ioniţă I. Procopciuc (10), Natalia Sireteanu (5), Toader Mihailescu (8), Tr. Breilean (10), T. Chiraş (3), Gh. O. Cazac (6), Anton Stadler (5), A. A. Golembiovschi (10), V. Marciuc (7), Elisabeta Marciuc (5), Ion I. Senegeac (8), V. Breilean (3), Const. Av. Roteliuc (3), Filaret Iţcuş (25), V. Sbiera (10), Const. I. Cazac (15), Ieremie I. Cazac (15), Arcadie I. Cazac (15), Gh. M. Tcaciuc (15), mort în temniţă la Botoşani (27 aug.1960), unde a fost împuşcat şi îngropat Vasile Motrescu (29/30 VII 1958). Fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au fost împuşcaţi în lupta de la Ursoaia Mare, Suceviţa, 18 iul. 1955; la Vicov, unde este îngropat Vladimir Macoveiciuc (m. 1946), absent din Enciclopedie, sub un gard sunt îngropaţi suceviţenii Toader Brăileanu şi Arcadie Şumlanschi. Aceştia-s eroii din epoca Rezistenţei armate, de nimeni pomeniţi. Dar în jurul lor, soţiile, mamele, copiii, rudele, miile de nopţi de teamă, foamea, sărăcia, teroarea, imprevizibilul, suspiciunile, pe toate acestea cine le contabilizează şi răsplăteşte?

I-am cunoscut aproape pe toţi cei aruncaţi în închisori. Acum în viaţă e doar Nataliţa. Ştiu cum gândesc şi ce ascund în sufletul lor cei din neamul celor evocaţi: nonagenara Aurica Breilean şi fiii ei Elena, Artemie şi Viorica; Ionel Chiraş şi nepotul Titi, cantor bisericesc; Vasile Sbiera; fii lui Vasile Marciuc; Gheorghe, fiul lui Vasile M. Cazac; Viorel Iţcus, fiul lui Filaret; Maria, fiica lui Const. Av. Roteliuc; Maria, fiica lui Ioniţă Procopciuc; apoi cei din spiţa deţinuţilor politici T. Mihailescu, Stadler, Golembiovschi, Senegeac, Arcadie Cazac, din familia Vatamaniuc şi, în capătul acestui şir, Sofia, fiica lui V. Motrescu, statornicită la Dorneşti.

Prin această prismă trebuie văzută gloria Rezistenţei, nu doar prin corifeii ei veneraţi şi controversaţi.

Oricum, de luat în seamă este o frază monumentală a lui Ion Gavrilă Ogoranu, exponent celebru al Rezistenţei din Munţii Făgăraş – o propunere care ar trebui gravată în marmură: „Ar trebui ca la baza altarului catedralei, alături de oase de la Călugăreni, Roşcani, Valea Albă, să fie aduse oase lăsate de brigada popilor la Canal, oase din râpile cimitirelor săracilor de la Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna şi Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde s-a murit pentru Hristos şi pentru Neam (…). Iar atunci când se va pune piatra de temelie şi va fi sfinţită catedrala, să facă slujbă nişte feţe bisericeşti (mai trăiesc câteva) care au suferit pentru Hristos în viaţa lor, care au avut ponoase de pe urma credinţei lor, şi nu foloase”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: