Greşeala

Nu de mult, în „Crai nou” a fost publicată o invitaţie a premierului României către un parlamentar. Invitaţia era cu greşeli care erau încercuite. Greşelile pot fi: de exprimare, ortografice, de comportare într-o societate. Ca să arăţi greşeala cuiva, trebuie tu, cel ce arăţi greşeala, să fii bine pregătit, corect, fără greşeli, de niciun fel. Or dacă eşti un mincinos, dacă sari dintr-o barcă în alta, nu pentru binele oamenilor, ci pentru ciolan, râvnind mai mult şi tot mai mult, faptul că arăţi „corectitudinea” n-are niciun efect, ci, din contra, revolta pentru un om făţarnic – una spune, alta face. Câteodată şi în ziare apare un „la” scris la un loc înaintea unui verb. Asta, sunt sigură, că e din viteză. Un om pus într-o funcţie publică n-are voie să greşească. Scrierea corectă se învaţă de la clasa I. Văzând astfel de greşeli, dau timpul înapoi şi văd la table coloane de substantive cu „la” înaintea lor, şi alte coloane cu verbe înaintea lor „l-a”. Câteva minute erau dedicate exemplelor şi, doamne, ce de-a „pădure de mâini ridicate” şi ce bucurie era ştiindu-se cu corectitudinea scrisului! Consider că greşeala este un instrument de autocorijare şi de învăţare. În privinţa greşelii nu are nimeni scutire divină. Toţi facem alegeri greşite tocmai pentru că greşeala ne arată şi… poteca spre drumul drept. În faţa unei greşeli, învăţăm mai întâi s-o recunoaştem, iar din recunoaştere apare o nouă învăţătură: a ne ierta pe noi şi a-i ierta pe cei ce greşesc. Uneori repetăm aceeaşi greşeală doar pentru că nu ne-am însuşit lecţia oferită de ea. Poate că nu ne-am recunoscut greşeala, poate că i-am atribuit altcuiva alegerile noastre negative, poate nu ne-am obişnuit cu responsabilitatea alegerii proprii şi, poate, n-am învăţat să iertăm. Greşeala are darul să se repete ca o lecţie automată până când înţelegem lecţiile ei. Până înţelegem că universul n-are nevoie de vinovaţi, cât de oameni conştienţi şi responsabili de propriile lor alegeri. Noi greşim cu gândul, cu vorba sau cu fapta – cum bine ştim – iar aceasta se întâmplă pentru a înţelege că fiecare fiinţă greşeşte în acelaşi mod. Dacă ştim să observăm mecanismul greşelii la noi înşine (a gândi greşit, vorbi greşit ori să facem lucruri greşite) înseamnă automat a ierta greşelile celorlalţi. Adesea greşim şi atunci când încercăm să fim mai corecţi, mai deştepţi şi mai apropiaţi de adevăr, iar acest misterios sistem de existenţă al universului ne învaţă lecţia smereniei! Nu vom avea puterea de a azvârli cu piatra în cel ce greşeşte, atunci când vom fi conştienţi de sensul educativ al greşelii. Greşeala nu se face pentru că vrem, nu este neapărat în intenţia noastră (oricât am crede că este aşa). Facem greşeli pentru a învăţa una dintre marile lecţii ale vieţii: iertarea. Nu vom putea ierta şi nu ne vom putea ierta decât atunci când vom înţelege că există o putere extraordinară în noi şi în jurul nostru, care ne determină să greşim chiar şi atunci când vrem şi facem ca totul să fie bine. Sufletul nostru ne cheamă insistent către a înţelege că a greşi este omeneşte, iar iertarea adevărată apare prin înţelegerea şi acceptarea omenescului. Când vom înţelege să acceptăm greşeala ca parte firească, nu vom mai suferi de pe urma greşelilor noastre, nu-i vom mai judeca aspru pe cei ce greşesc. Pentru că nu există învăţător mai aspru şi mai talentat, mai puternic şi mai insistent decât propria noastră greşeală. Ea nu ne cere să învăţăm vreo lecţie pe de rost, nu ne socoteşte indicele de inteligenţă, cât ne cere să înţelegem „de ce greşim”? Şi când ne vom însuşi lecţia greşelii, vom şti că nimeni nu are ceva personal cu noi, nimeni nu greşeşte pentru că vrea, cât pentru că mai are niţel – niţeluş de învăţat… Şi ne greşeşte întotdeauna pentru că şi noi mai avem de învăţat…

ARTEMIZIA GHEORGHI,

Brodina