O viaţă, sub semnul generozităţii

Profesor universitar emerit, doctor, inginer Ion Hopulele

„Hai, urcă-te, nu-ţi fie frică!”        

Şi m-am urcat într-un fel de căruţ, confecţionat din scânduri, cu roţi tot din lemn, pus în mişcare de un motor, ce mergea singur prin curtea gospodăriei noastre din Cacica. Era spre sfârşitul Războiului, iar o formaţiune a armatei germane, care staţiona în Cacica, s-a îndreptat în grabă spre pădure, urmărită fiind de armatele aliate română şi sovietică, abandonând tehnica militară grea. Din piesele scoase dintr-o astfel de maşinărie de război, fratele meu a făcut motorul la care era ataşat căruţul în care m-a îndemnat să mă urc.

Este cea mai veche amintire pe care o păstrez despre născocirile fratelui meu mai mare, Ionică, pe atunci în vârstă de vreo 13-14 ani.

Acum, când scriu aceste rânduri, el a lăsat în urmă o carieră didactică universitară de 64 de ani şi o activitate ştiinţifică remarcabilă.

Se spune că cea mai sigură metodă de a primi laude este să mori.

Or eu m-am gândit că, acum, când încă mai suntem în viaţă, chiar dacă spre apusul ei şi, uneori, greu încercaţi, să aduc la suprafaţă meritele fratelui meu. Îi aşez numele alături de alţi oameni de valoare pe care i-a dat Cacica, între care îi menţionez pe Traian Hopulele şi pe Darie Parascan, şi ei tot profesori universitari, cu merite deosebite, spre a propune Primăriei din Cacica să-i onoreze, pe merit, cu titlul de „Cetăţean de onoare”, pentru unii fie chiar şi post-mortem.

Cu un merit mare, cu o modestie şi mai mare, mi-a fost greu să obţin informaţii pentru a dezvălui profilul profesional şi nu numai al fratelui meu.

Din înţelepciunea lumii aflăm că cea mai mare calitate a omului este să ştie să fie mulţumit, împăcat, poate chiar fericit cu puţin, pentru că puţinul nu-i va lipsi aproape niciodată.

Nu ştiu cine ne-a imprimat această filosofie de viaţă nouă, celor patru copii ai unei familii de ţărani din Cacica, care am trăit, de după Război şi până ne-am format o profesie, departe de părinţi.

Fără drept de bursă, din motive independente de rezultatele noastre la învăţătură, ne-am mulţumit cu puţinul pe care, pe atunci, l-am acceptat ca pe un mod normal de viaţă.

Sigur că nu ne-a fost uşor, dar acum, când îmi aştern ideile, mă gândesc şi la cei care le vor consuma, ce le vor citi; iar partea întunecată a vieţii cuiva nu prea este „digerabilă”, aşa că mă limitez la amintirile mai luminoase.

Dând ceaţa vremii la o parte, îmi aduc aminte că eram elevi în Iaşi şi ne gospodăream singuri într-o căsuţă de la marginea oraşului, fără electricitate şi cu pământ pe jos.

Fraţii mei, Ionică şi Onisim – fratele cel mai mare care urma o şcoală cu profil electrotehnic – au făcut instalaţia electrică şi din scândurile aduse de tata în căruţă de la Cacica au pus duşumele. De altfel, în puţinul timp liber şi pentru un mic venit, făceau instalaţii electrice în casele din cartier, iar celălalt frate, Onofrei, pasionat de animale, asta i-a fost şi profesia de mai târziu, castra porcii din cartier şi din satele învecinate.

Am fost martoră şi la alte întâmplări ce conturau profilul preocupărilor profesionale de mai târziu ale fraţilor mei. Îmi amintesc că dimineaţa suna ceasul şi, automat, se aprindea reşoul, pe care era pus de cu seară ibricul cu apă pentru ceai. Din piese disparate au alcătuit şi un aparat de radio. Pe atunci, pe străduţa noastră cred că numai noi aveam receptor radio, care a contribuit la formarea culturii noastre generale.

Am făcut această incursiune în trecutul nostru pentru ca subiectivismul din mine să opereze, eventual, doar asupra amintirilor personale, nu şi în cazul informaţiilor consemnate în documentele oficiale.

Aşadar, încerc să fac distincţie între activitatea profesională, didactică, ştiinţifică, socială şi politică a fratelui meu Ion şi viaţa lui personală, deşi uneori se întrepătrund.

Fiind mai mulţi ani împreună, ne-am putut cunoaşte reciproc stilul de a învăţa, ca şi rezultatele la încheierea anilor de şcoală şi de studii universitare. Când vedeam că pe etajera unde ne ţineam caietele şi cărţile, în dreptul spaţiului pentru Ionică, nu erau decât câteva planşe, pe mine mă apuca frica şi-i spuneam: „Ionică, aminteşte-ţi ce ne-a spus tata, că, dacă nu trecem clasa sau, după caz, în anul următor universitar, rămânem la sapă, la greblă, la plug şi la coasă”. În necazurile lor, cu impozite şi cote tot mai mari, părinţii noştri calculau cam câţi ani trebuie să ne mai întreţină.

Eram uimită că Ionică înregistra totul în minte, şi, când era pus în situaţia să le reproducă, informaţiile acumulate erau trecute prin filtrul propriu, cu adaos de idei şi soluţii practice personale. Astfel, a atras atenţia profesorilor, care l-au apreciat şi l-au stimulat, încât la absolvirea facultăţii a devenit, la rândul său, cadru didactic universitar.

Date personale. S-a născut la data de 5 ianuarie 1931 în comuna Cacica şi de pe băncile şcolii din localitate şi-a început lungul drum spre desăvârşire profesională şi umană. A urmat cursurile Şcolii Tehnice Metalurgice din Iaşi, iar în anul 1951 s-a înscris la Institutul Politehnic din Iaşi, Facultatea de Mecanică, pe care a absolvit-o în 1956.

În plan personal, familial, are o căsnicie de peste 55 de ani (soţia tot cadru didactic) şi doi copii.

Scriu aceste rânduri şi ca un mic gest de recunoştinţă pentru fratele meu. Nu pot să uit că atunci când a luat primul salariu ne-am dus prin magazine şi eu am vrut să-şi cumpere cele necesare pentru a apărea în mod decent în fata studenţilor, iar el mă tot îndemna să-mi cumpăr ce-mi trebuia, eu fiind studentă.

Activitatea didactică. Spicuiesc din publicaţiile oficiale, apărute cu prilejul „Zilelor Universităţii Tehnice” «Gheorghe Asachi» din Iaşi (2011-2016) şi din alte documente oficiale.

După absolvirea facultăţii a îndeplinit, în cadrul Facultăţii de Mecanică, funcţiile de asistent, şef de lucrări, conferenţiar, profesor, până la data pensionării în anul 2001, după care a activat ca profesor consultant. A lăsat în urmă 64 de ani de activitate didactică neîntreruptă.

Îmi spunea, cu amuzament, că este singurul căruia i se păstrează un spaţiu în cadrul Institutului Politehnic, unde se mai întâlnesc cadrele didactice pensionate şi unde oferă voluntar consultaţii celor interesaţi. De altfel, generozitatea şi cultul prieteniei, al bunelor relaţii statornicite de-a lungul anilor sunt trăsăturile distincte ale caracterului său. Numai cine nu l-a cunoscut sau n-a dorit n-a beneficiat de ideile lui sau de soluţii tehnice, practice, pe care le-a risipit ca nimeni altul. Doar o mică parte le-a valorificat în nume propriu. Este şi cel care îi strânge în jurul lui pe foştii colegi de liceu şi de facultate (tot mai puţini) la întâlniri de promoţie.

Activitatea ştiinţifică şi funcţii profesionale. > Doctor în ştiinţe, şef de catedră, prof. univ. emerit, conducător de doctorat; > În anul 1973 a obţinut titlul ştiinţific de „Doctor Inginer”, cu teza: „Cercetări asupra sudurii oţelurilor din construcţia cazanelor cu aburi”; > A fost conducător de doctorat, cu 16 doctori ingineri, care şi-au finalizat doctoratul sub conducerea lui; > A publicat 11 cursuri universitare în domeniul metalurgiei şi peste 250 de articole şi studii ştiinţifice în reviste de specialitate naţionale şi internaţionale; > Activitatea ştiinţifică şi practică s-a concretizat şi în numeroase brevete de invenţie, printre care şi brevetul: „Procedeul de cementare a pieselor calde”, recompensat cu medalia de aur la al 44-lea Salon Mondial de Inventică Bruxelles; > Membru în Consiliul Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor; > Membru al Senatului Universităţii; > Rector interimar al Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” (ales de studenţi după Revoluţia din 1989); > Senator de Onoare al Senatului Universităţii Tehnice (Hot. Senatului Univ.Tehnice din 2016).

Activităţi sociale şi politice. Nu şi-a dorit funcţii de conducere, nici să intre în politică, totuşi anumite împrejurări l-au determinat să le accepte şi, când a fost posibil, a renunţat la ele. > Preşedinte al Frontului Salvării Naţionale pe Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi (decembrie 1989 – aprilie 1990); > Preşedinte al FSN pe judeţul Iaşi (ianuarie – aprilie 1990); > Membru în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (ianuarie – aprilie 1990); > Deputat în Parlamentul României (1990 – 1992); > Membru în Comisia de Redactare a Constituţiei României din Parlamentul României; > Diploma de Onoare şi Titlul Onorific de „Omul Zilei” (15.05.2016) acordat de Romanian Biographic Institute; > Numele lui apare în „Dicţionarul personalităţilor din România. Biografii Contemporane” (ediţia din 2014, p. 208).

Este totuşi trist că faptele bune şi oamenii de valoare se cam văd cu „telescopul”, iar să fie aduşi mai aproape e, poate, nu tocmai profitabil. Să fie puşi mai sus, mai de urmat, ca model, pot fi „prăjite” la rating posturile tv, iar presa scrisă să înregistreze o circulaţie subţire. Am observat că totuşi ziarul „Crai nou” nu renunţă în a populariza valorile autentice. Asta m-a încurajat şi pe mine.

Cred că în ştiinţă şi, în general, în cultură, pentru a şti ce aduci tu, trebuie să ştii ce au adus alţii. De aceea am scris aceste rânduri şi în ideea de a încuraja elevii şi studenţii, părinţii acestora cu posibilităţi financiare, materiale mai reduse că, totuşi, SE POATE!

ELENA DIDOIU,

Piatra Neamţ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: