Oameni care mi-au influenţat destinul

Ing. Doboş Vasile, directorul Grupului Şcolar Forestier Câmpulung Moldovenesc

De domnia sa s-a scris şi se va mai scrie, pentru că face parte din galeria marilor oameni, marilor caractere. Nu mi-a influenţat destinul numai mie, ci multor generaţii de silvicultori şi forestieri. Am o vârstă, am cunoscut mulţi oameni, dar niciunul nu m-a cucerit ca domnia sa: bunătate, sensibilitate, gingăşie, blândeţe, omenie, tact pedagogic, un chip frumos şi o minte luminată.

Era în vara anului 1962 când am terminat şcoala generală şi am fost respins de la admiterea la Liceul Borca, pe motiv că depăşisem vârsta de 16 ani cu o lună… M-a costat doi ani staţi acasă, când am terminat clasa a IX-a, în 1957. Cu acelaşi dosar în mână m-am prezentat la şcoala profesională de maşinişti din cadrul Grupului Şcolar Forestier din Câmpulung, unica şcoală unde s-a dat examenul de admitere în luna septembrie. Numai că la vizita medicală am fost respins şi aici: nu aveam certificat medical, ci doar o adeverinţă de la dispensarul din Broşteni, că sunt sănătos. Ieşisem în holul şcolii, tare descumpănit şi cred că arătam jalnic, de i-am atras atenţia unui OM cu o aură de bunătate, dar şi frumos: înalt, blond, cu ochi albaştri, avea soarele în privire: „Dar cu tine ce-i mă?… De ce ai faţa asta?”. I-am spus, a luat dosarul, l-a studiat şi, cu mine de mână, a intrat în clasa unde se făcea vizita medicală: „Domnule doctor, de ce aţi respins băiatul ăsta, că doar îl văd zdrahon. Ce contează că-i certificat sau adeverinţă? Dumneavoastră sunteţi medic. Consultaţi-l! Şi dacă-i sănătos, daţi-i drumul la examen, că acolo se vede!”. Am fost declarat sănătos, iar la examen am reuşit, cu toate că era concurenţă mare, şase pe un loc. Am început şcoala, iar marele regret a fost că nu făceam ore cu Omul lui Dumnezeu, care m-a salvat de a fi respins a doua oară din competiţie, fără s-o încep. Era însuşi directorul şcolii, ing. Doboş Vasile!

Eram un elev de mijloc, pentru că citeam lecturi particulare şi în timpul orelor. În trimestrul I, nişte colegi din Bacău, Iaşi, Dobrogea, m-au „corupt” şi am fost prinşi la fumat în podul internatului de Marin, şeful căminului. Era disciplină şi ordine în şcoală mai ceva ca în armată. Dimineaţa era careu pe terenul de sport, iar cei ce greşeau erau scoşi în faţa tuturor elevilor: de la maiştri, elevi de postliceală, pădurari. Mare ruşine a fost pentru mine să fiu faţă-n faţă cu binefăcătorul meu! Prima pedeapsă era tunsul „zero”, dar „coechipierii” mei nu aveau părul prea mare… „Şi tu?… Văd că ai părul mare, înseamnă că e pentru prima dată şi te iert. Dar dacă te mai prind o dată, îţi chem părinţii la şcoală!”. Mare efect a avut acea iertare, nu am mai fumat până în ziua de azi. Unii dintre noi, cei care am fost prinşi fumând, au recidivat; le-au fost chemaţi părinţii la şcoală, unul a fost chiar exmatriculat până la urmă. Era bunătatea întruchipată domnul Doboş, dar avea o limită.

În anul II, trimestrul întâi, toată clasa noastră eram figuranţi în piesa „O scrisoare pierdută”, cu elevi de la maiştri şi tehnicieni, regizor, scenarist şi de toate, era profesorul Fridman Mayer. Dădusem spectacole în Câmpulung, la Vama, Sadova… Şi atunci, într-o duminică de la începutul lui decembrie, trebuia să mergem la Izvoarele Sucevei. Deplasarea se făcea cu camionul şcolii, un Steagu Roşu (după numele fostei fabrici de la Braşov – n.red.), fără prelată. În ajun, sâmbătă, eu am fost internat la infirmerie, cu o răceală groaznică şi gâtul umflat, cu interdicţia de a ieşi afară. Injecţiile mi le făcea felcerul, iar masa mi se aducea de către elevul de serviciu. Duminică după prânz, am fost chemat de un coleg pentru deplasarea de la Izvoarele Sucevei. Nu m-am dus, a venit iarăşi profesorul de matematică care mi-a zis: „Dacă nu mă ajungi din urmă, te las corigent şi repetent!”. Ce-am gândit eu atunci, la cei 17 ani ai mei: „Mai bine corigent şi repetent decât mort…”. Şi s-a ţinut de cuvânt profesorul Fridman: corigent pe primul, corigent pe al II-lea, iar în trimestrul III, note de 4 la matematică. Dar frica-i din rai! Am început să învăţ la celelalte obiecte, de aveam note şi medii de 9 şi 10. La o oră nu venise profesorul şi era o mare gălăgie în clasă, din care cauză a intrat domnul director Doboş: „Ce mă, staţi chiar aşa de bine cu învăţătura de nu puneţi mâna pe o carte?…”. S-a dus la cancelarie, a adus catalogul şi a început să-l judece pe fiecare, de la „A” mai departe. Când a ajuns la mine, s-a uitat mult şi mi-a zis: „Cei cu tine, mă? Medii şi note mari la toate obiectele, iar la matematică aproape corigent…”. I-am povestit eu toată tărăşenia, la care domnia sa a zis: „Încheie trimestrul cu medii de 9 şi 10, că la matematică te trec eu în consiliul pedagogic”. Şi cum ştiam matematică, iar colegul meu de bancă, Muşuleac Ion, m-a ajutat cu fiţuici, trebuia să iau 10 în teză: făcusem toate cele zece puncte, lucru pe care nu-l făcuse nimeni. Nu am fost chemat în consiliul pedagogic, dar am avut emoţii mari, până am fost chemat la examenul de diplomă…

După armată şi încă doi ani de producţie m-am dus la şcoala de maiştri, tot la Câmpulung: era singura posibilitate să mai urc şi eu pe linie profesională. Cu dosarul în mână am dat să intru pe uşa de la ghereta paznicului. A deschis-o tocmai măria sa, domnul inginer Doboş, care m-a luat în primire: Măi Ion Gavril, te pomeneşti că vrei să dai la maiştri. Să nu crezi că o să-ţi meargă ca la profesională, aici trebuie să înveţi!”. A dat mâna cu mine, mi-a zâmbit complice, apoi mi-a dat toate detaliile despre examenul de admitere. După ce a plecat, am rămas statuie. La profesională nu avusesem cu dumnealui decât acele trei întâlniri de gradul 7… şi-mi ştia şi numele, şi prenumele! Fantastică memorie, genial pedagog! Am fost şi puţin trist. Părul blond şi creţ se rărise, apăruseră şi câteva fire albe… La clasa de maiştri m-a pus şef pentru că, „pe Ion îl cunosc mai bine de la profesională”. Am colaborat foarte bine – ne era diriginte onorific –, ne-am apropiat aşa de mult încât odată, prin oraş, mi-a acceptat invitaţia „la una mică”, el pe care nu-l văzuse nimeni în localuri… Mare om, mare caracter!

Ne-am întâlnit şi după şcoala tehnică, dar cea mai impresionantă revedere a fost prin 1979, cred, când am fost decorat cu medalia „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a, în sala mare a Casei de Cultură din Suceava, iar printre participanţi era şi domnul Doboş, care mi-a strigat: „Bravo, Ioane”. Nu avea nicio semnificaţie acea medalie dacă nu-mi era acordată de un om la fel de valoros, Vasile Sova, directorul IFET-ului Suceava şi dacă în sală nu s-ar fi aflat mentorul meu!

Ulterior, în producţie, la UFET Vatra Dornei, de la IFET Suceava, apoi cât am lucrat la primărie, am cunoscut mulţi oameni mari, caractere deosebite de la Consiliul Judeţean, Prefectura Suceava, direcţiile descentralizate de la nivel de judeţ, parlamentari, miniştri, dar parcă niciunul nu a avut strălucirea şi dimensiunea domnului director Doboş Vasile din Câmpulung Moldovenesc.

ION GAVRIL,

Broşteni

P.S.: Chiar când încheiam articolul, am aflat că ing. Doboş Vasile a decedat pe 24. 09. 2018. Dumnezeu să-l odihnească! Oameni ca dumnealui se nasc o dată la 100 de ani.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!