Nu mi-am putut imagina vreodată că nedreptăţile şi umilinţele îndurate de către românii nord-bucovineni după ocuparea ţinutului de către sovietici pot să continue în forme mult mai aspre şi după prăbuşirea imperiului roşu. Foamea, deportările, înstrăinările suportate de către aceşti fraţi ai noştri au fost floare la ureche, că odată cu trecerea lor românii tot români au rămas. Şi au avut şcoli de toate gradele în grai românesc şi dreptul de utilizare a limbii materne în toate instituţiile din localităţile cu etnie majoritar românească. Să amintim în treacăt că în regiunea Cernăuţi au funcţionat nu mai puţin de 110 unităţi de învăţământ în limba română de nivel primar, gimnazial şi mediu, din care astăzi au mai rămas doar 67. Fără îndoială că una dintre cauzele acestui fenomen o fi scăderea natalităţii şi, în consecinţă, diminuarea populaţiei şcolare. Dar oricine ar privi această statistică nu şi-ar explica dramatismul situaţiei numai prin fenomenul depopulării localităţilor româneşti. Şi atunci ar mai adăuga la motive şi altceva. Acel altceva este o anumită atitudine ostilă faţă de români, o politică subtilă de deznaţionalizare continuă şi de promovare a stării de spirit precum că tot ce-i românesc ar fi străin în propria ţară. De aici şi asaltul permanent, sub diferite forme, împotriva populaţiei băştinaşe de etnie română.
Mai întâi au făcut să dispară toate înscrisurile şi simbolurile româneşti de oriunde s-au aflat: pe clădiri în oraşe şi sate, pe biserici, pe cruci în cimitir. Dacă până acum zece ani crucea de la căpătâiul lui Iancu Flondor de la bisericuţa din Storojineţ, unde acesta îşi doarme somnul de veci, mai păstra, puţin vizibil, epitaful original, după o aşa-zisă renovare recentă nu a mai rămas nicio urmă de slovă românească. Şi fenomenul este general şi perpetuu, nemaifiind necesară înşiruirea unor alte şi alte exemple pe care le avem la îndemână, multe fiind relatate la vremea lor în diferite publicaţii.
Ne întrebăm cum ar putea fi catalogată fapta decapitării bustului lui Mihai Eminescu din centrul Hlibocăi dacă nu drept ură, ostilitate făţişă faţă de semeni, ce-i drept, minoritari, dar băştinaşi. Şi asta cam anevoie se înghite de către naţionaliştii fanatici din rândul majoritarilor. Dar despre devastarea unor sedii ale organizaţiilor social-culturale ale acestora ce s-ar putea spune? Oricum, nimic de bine! Aceasta cu atât mai mult cu cât în destule fărădelegi de asemenea natură se implică şi organele de forţă ale statului ucrainean, operând descinderi la locurile de întâlnire ale românilor, soldate cu reţineri şi arestări. Cazul academicianului Vasile Tărâţeanu este de largă notorietate în întreaga Bucovină şi nu numai, ca apoi josnicul demers să se motiveze prin suspectarea unor intenţii subversive. Ca să vezi şi să nu crezi: colosul s-a simţit ameninţat de o câtime infimă de oameni paşnici care îşi clamau dreptul la existenţă în demnitate pe moşia lor din moşi-strămoşi. Firesc ne punem întrebarea: Cum anume se modifică atitudinea faţă de români când sunt chemaţi sub arme spre a lupta pentru integritatea Ucrainei? Atunci nu se mai pune la îndoială loialitatea lor faţă de ţara în care trăiesc? Desigur că nu, deoarece adevărul este bine cunoscut în ţara vecină, anume că cetăţenii ucraineni de etnie română sunt devotaţi ţării lor. Numai că aceasta nu înseamnă să nu-şi iubească limba, tradiţiile şi obiceiurile străbune, ori să uite vreun moment de Ţara Mamă. Dar asemenea drepturi, consfinţite prin legi şi tratate la care statul ucrainean este parte, nu convin extremiştilor naţionalişti care populează mai toate sferele şi domeniile societăţii ucrainene. Şi de aici, marele asalt: Jos cu limba română din şcoli şi din biserici! Afară cu obiceiurile românilor din Ucraina! România este un vrăjmaş potenţial al Ucrainei! Şi oamenii şi-au făcut chiar literă de lege din asemenea slogane. Că doar cum ar putea fi considerată eliminarea prin lege a limbii române din şcolile româneşti din Ucraina prietenă? Şi care o fi scopul acestui demers brutal şi inacceptabil pentru orice cetăţean aflat în plenitudinea facultăţilor mintale? Simplu: ucrainizarea forţată a românilor. Când noul stăpân s-a convins că nu merge pe ocolite, a luat-o de-a dreptul pe arătură. A slobozit un zakon care îndepărtează limba română din şcolile românilor! Simpatic! Nu? Şi samavolnicia este motivată prin marea grijă părintească a Ucrainei pentru integrarea în societate a tuturor fiilor ei, indiferent de etnie. Cu îngăduinţa prietenilor şi a criticilor acestor rânduri, iată câteva iniţiative la scară globală menite să impună limba ucraineană în războiul ei cu limba română:
– Organizarea testării periodice a cunoştinţelor de limbă a statului la centrele de judeţ şi al regiunii, cu deplasarea obligatorie la aceste centre a elevilor care învaţă româneşte. Cei ai căror părinţi îşi exprimă opţiunea în scris că preferă ca fiul-fiica să înveţe carte în ucraineană, automat se scutesc de acest efort şi de emoţiile unor examene, din câte am aflat, exigente. În treacăt să consemnăm doar o nedumerire: Oare acei examinatori exigenţi nu se puteau deplasa ei la şcolile cu pricina, măcar şi pentru economisirea a două-trei grivne de către nişte elevi tracasaţi în baza unor ordine şi nu în baza unei legi? Desigur, răspunsul este un NU categoric, pentru că altminteri cum s-ar fi putut supune umilinţei puiul de român?
– Organizarea de clase cu predare în ucraineană, ori dacă situaţia o impune, măcar de grupe cu doi-trei elevi, la şcolile româneşti. Dar clase româneşti sau grupe la şcolile deja ucrainizate cu greu s-ar putea descoperi. Am întâlnit părinţi care îşi transportau zilnic copiii dintr-un sat în altul pentru a urma cursurile în limba strămoşească. Dar oare diriguitorii noştri cunosc fenomenul?
– Îndepărtarea din funcţie a directorilor care nu reuşesc să înfiinţeze clase sau grupe cu predare în limba ucraineană. Avem la îndemână mai multe exemple în acest sens, dar ne oprim doar la cele două cazuri recente: este vorba de directorii de la Crasna şi Ropcea, ale căror nume le protejăm spre a evita posibile represalii împotriva Domniilor Lor.
– O situaţie aparte prezintă statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, aflată de mai multă vreme în proiect, dar pentru care nu s-a găsit un loc în Codru la Cosmin cât este el de mare, amplasarea fiind respinsă de către administraţia regională de la Cernăuţi (Ucraina) pentru ca nu cumva sentimentul înstrăinării la români să scadă în intensitate. Că de ce să se arunce în derizoriu atâtea demersuri educative anterioare cum că cel care a pus ghinda la germinat în zona Cosminului nu a fost altceva decât un cuceritor de teritorii ucrainene?! Nu ne propunem să comentăm asemenea falsuri, dar ducă-se pe pustii şi treacă-se cu noaptea!
Revenind la chestiunea integrării în societate a absolvenţilor de şcoală românească, precizăm că aceasta nu-i decât o găselniţă neizbutită pentru inducerea în eroare a opiniei publice autohtone şi externe cu un fals propagandistic născocit de stăpânii atotputernici. Să luăm drept exemplu satul Ropcea, în care mai toţi profesorii sunt localnici, titraţi ai universităţilor din Cernăuţi, Odesa sau Chişinău. Medicii de la unităţile de ocrotire a sănătăţii din localitate sunt şi ei localnici, ca şi cadrele sanitare medii. Inginerii, tehnicienii, contabilii şi alte categorii profesionale din comună au urmat studiile medii la şcoala românească din Ropcea natală. În cazul acesta despre ce fel de integrare sau eficientizare mai poate fi vorba? Oare procentajul absolvenţilor de studii superioare o fi mai mare în satele cu populaţiei ucraineană? Dar în cele ucrainizate de curând sau mai de multişor oare cum s-o fi prezentând situaţia? Organele de învăţământ regionale îşi pot lesne întocmi un studiu pe această temă în vederea evaluării rezultatelor muncii depuse.
Mai astă iarnă am participat la festivităţile de la Ropcea, prilejuite de aniversarea a 30 de ani de la întemeierea vestitului în toată Ucraina, în România şi în Europa, Ansamblu Folcloric pentru Copii „Izvoraşul”. Cu lacrimi în ochi, cea care a pus bazele acestei formaţiuni implora organele raionale şi regionale prezente să sprijine perpetuarea comorilor inestimabile pe care tocmai ce le aplaudaseră, prin ocrotirea/ promovarea obiceiurilor, a datinilor şi a limbii române în Ropcea. Rezultatul? Nimic surprinzător! destituirea din funcţie a directorului pentru neputinţa de a deschide o clasă ucraineană la şcoala românilor ropceni. Spre binele lor, zic diriguitorii! Exaltează sintagma/ sloganul limbii de stat! Nimic mai fals! Documentarea la faţa locului şi experienţa didactică de-o viaţă îmi îndreptăţesc afirmaţia că oamenii aceştia, de la mic la mare, de la elev şi până la primar vorbesc şi scriu la fel de bine în ambele limbi. Aşa ajungem la adevăratul motiv al demersurilor stăpânirii: schimbarea profilului etnic al oamenilor locului, fapt condamnabil de toate tratatele şi convenţiile care reglementează drepturile şi libertăţile minorităţilor de pretutindeni. Numai că Rada Supremă de la Kiev a nesocotit aceste tratate şi convenţii prin elaborarea unei legi a învăţământului cu prevederi inacceptabile pentru populaţia românească din Ucraina.
Evident că în aceste litigii ar trebui să se implice mai mult responsabilii de la Bucureşti! Dar ţi-ai găsit! Că sărăcuţii de ei sunt ocupaţi cu oblojirea rănilor primite în războiul fratricid şi nu au ei timp şi pentru românii din Ucraina. Aşa că asaltul împotriva lor poate continua nestingherit! Şi nu peste multă vreme, ceea ce s-a petrecut cu românii din regiunea Odesa s-ar putea repeta şi în cazul fraţilor noştri din nordul Bucovinei. De aceea cred că iniţierea unor discuţii urgente între factorii de decizie ale celor două ţări este de strictă actualitate şi de maximă importanţă. Că negocierile de până acum pare-se că s-au desfăşurat în van. Iar Excelenţa Sa Domnul Preşedinte Poroşenco în repetate rânduri promitea, într-o fluentă limbă românească, respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de constituţia Ucrainei pentru toţi cetăţenii ei. Dar constatăm cu mare amărăciune că deocamdată aceste promisiuni au rămas neonorate în cazul românilor nord-bucovineni.
EMANOIL REI
Comentarii