Blânzi şi ospitalieri, bucovinenii din zona de munte sunt oameni sănătoşi la minte şi la trup, iubesc adevărul şi urăsc nedreptatea. La temelia educaţiei acestora au stat biserica şi şcoala (mulţi absolviseră, în 1944, 7 clase). În ciuda faptului că aveau o situaţie materială precară, în conştiinţa acestora era dezvoltat instinctul de proprietate, fiind intoleranţi în faţa colectivismului sovietic.
Concepţiile anticomuniste s-au înrădăcinat în conştiinţa ţăranilor bucovineni încă de la finele Primului Război Mondial, mai exact din 1917, când trupele ţariste cantonate aici s-au bolşevizat. Execuţiile propriilor comandanţi, jafurile, violurile, au făcut ca ruşii să fie de necontrolat. Populaţia civilă lipsită de apărare era ucisă de soldaţii ruşi aflaţi în stare de ebrietate. Bucovinenii încorporaţi în armata austriacă, căzuţi în prizonierat la ruşi, când au revenit acasă au povestit despre genocidul şi ororile bolşevicilor din Rusia.
Bucovinenii care efectuau stagiul militar la grăniceri pe malul Nistrului‚ în perioada 1918-1040, relatau că în fiecare noapte, în satele de după frontieră, se auzeau focuri de arme şi ţipete de femei şi copii.
După anexarea forţată de către URSS a nordului Bucovinei, bucovinenii au cunoscut direct comunismul. Mii de civili nevinovaţi au fost ucişi sau deportaţi în Siberia. După un an când nordul Bucovinei a fost eliberat, românii au văzut consecinţele ocupaţiei sovietice. Bucovina a avut Katynul ei la Fântâna Albă, în lunca Siretului. Cei întorşi de pe frontul de răsărit erau cutremuraţi de situaţia dramatică în care se aflau ţăranii sovietici controlaţi de bolşevici în cadrul colhozurilor. Când a fost reocupată Bucovina de către sovietici în martie 1944, localnicii ştiau perfect ce-i aşteaptă.
Deportarea băştinaşilor, jafurile efectuate de trupele sovietice cu acest prilej, siluirea fetelor sub ochii neputincioşi ai părinţilor, execuţia pe loc a protestatarilor şi arderea satelor adiacente frontului au dat naştere fenomenului de reacţiune al bucovinenilor. Odată puse familiile la adăpost în munţi, bărbaţii şi-au scos armele ascunse în pădure, demarând acţiunile de luptă împotriva ocupanţilor. Dorind să elibereze Basarabia, Nordul Bucovinei şi Herţa, dar şi pentru a evita bolşevismul, România se alătură Germaniei la 22 iunie 1941, fiind combatantă în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Fără a avea o convenţie scrisă privind colaborarea româno-germană, mai mult decât atât, cel de-al treilea Reich era autorul moral al ciopârţirii teritoriului naţional în favoarea URSS, Ungariei şi Bulgariei.
Legile acestui război erau grav încălcate, germanii şi sovieticii având două ideologii opuse. Marii lideri implicaţi se întreceau în declaraţii cutremurătoare: Hitler afirma că învingătorul nu va da socoteală învinsului, iar Stalin susţinea că „acest război nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”
România se afla în martie 1944 în a 33-a lună de război. Comanda Frontului 1 Ucrainean este preluată la 5 martie de mareşalul Jukov care demarează ofensiva sovietică în cadrul operaţiei „Proskurov – Cernăuţi”. Frontul german este străpuns, continuându-se acţiunea fulgerătoare a trupelor sovietice care în două zile parcurg 100 km, apoi forţează Nistrul şi Prutul, intră în Cernăuţi la 27 martie şi ating Carpaţii.
Simultan Frontul 2 Ucrainean condus de generalul Konev, executa operaţiunea „Uman-Botoşani” (5 martie – 17 aprilie 1944). Ample şi victorioase operaţiuni ofensive îi conduc pe sovietici peste Nistru la 19 martie. La sfârşitul lunii, aceştia ating Prutul şi ocupă oraşele Botoşani, Rădăuţi şi Paşcani, apropiindu-se de Iaşi.
Generalii Malinovski şi Tolbuhin, comandanţi ai fronturilor 3 şi 4 Ucrainene, în cadrul operaţiunii „Odessa”, au distrus Armata 6 germană, ajungând până pe cursul inferior al Nistrului.
Frontul din Moldova a fost stabilizat în vara anului 1944 pe aliniamentul: Vijniţa – Paşcani nord – Iaşi nord – Chişinău – Nistru. Trupele româno-germane doreau să oprească pătrunderea sovieticilor în profunzimea României.
Oferind un teritoriu prielnic rezistenţei, Bucovina a devenit teatru de război în perioada martie-septembrie 1944. Peste 430 de mii de militari români, încorporaţi Armatelor 3 şi 4, alături de un efectiv de aproximativ 600 de mii de militari germani aflaţi în Armatele 6 şi 8 germane, i-au înfruntat în România pe sovietici, care în cadrul Fronturilor 2, 3 şi 4 Ucrainene aveau un efectiv de peste 1.200.000 de ostaşi.
Detaşamentul „Colonel Constantinescu Aurel”, subordonat Armatei a 4-a Române, a reprezentat armata Română pe frontul din Bucovina. Armata a 4-a mai avea în subordine şi Regimentul 3 grăniceri şi Batalioanele Fixe Regionale Bucovina şi Neamţ.
Prima zonă bine delimitată în care s-a închegat imediat după 23 august 1944 o rezistenţă armată a fost Bucovina, mai precis zona montană a acesteia.
Mareşalul Antonescu a realizat că deşi frontul sovietic se apropia de Nistru, iminenta invazie ar mai putea fi stăvilită, măcar temporar, pe linia de fortificaţii Galaţi-Nămoloasa-Focşani, prelungită la nord de Carpaţii Orientali până în Bucovina.
În cazul liniei fortificate Galaţi – Munţii Vrancei, rezistenţa era mai uşoară, baza logistică din spate fiind Muntenia, Oltenia, Dobrogea. Carpaţii Orientali constituind graniţa între România şi Ungaria Horthystă, rezistenţa era mult mai dificilă. Dacă armata română s-ar fi retras complet din Moldova şi s-ar fi repliat dincolo de linia fortificată Galaţi – Focşani, apărarea românească pe linia Carpaţilor Orientali ar fi fost imposibilă datorită lipsei oricărui sprijin logistic. Nu se putea concepe solicitarea de ajutor din partea Ungariei lui Horthy, care avea cunoştinţă că mareşalul Antonescu dorea eliberarea Transilvaniei şi, deşi îi ura enorm pe sovietici, pe români îi ura şi mai mult. În faţa acestei situaţii, mareşalul a luat unica măsură plauzibilă: folosirea celor două batalioane „fixe regionale” înfiinţate la începutul anului 1942 în zona limitrofă graniţei cu Ardealul de Nord, ca o previziune a evenimentelor care au şi urmat. Iniţial acestea aveau misiunea de a ajuta legiunile de jandarmi, dar din toamna anului 1942, au fost trecute în subordinea regimentelor de grăniceri din zonă.
Marele Stat Major prin ordinul 58.000/1943, stabilea scopul batalioanelor fixe ca fiind cooperarea cu unităţile de grăniceri din zona de frontieră în sectorul cărora au fost dislocate, în acţiunile contra ungurilor, a paraşutiştilor sau partizanilor comunişti, cu misiunea de a apăra frontiera de atacurile prin surprindere ale inamicului. Misiunile erau executate pe grupe şi plutoane datorită terenului muntos. Organizarea unei reţele informative foarte bune şi întărirea pazei de frontieră se aflau printre obiectivele batalioanelor fixe. Acţiunile acestora erau izolate şi pe cont propriu, în spatele inamicului.
În componenţa acestor formaţiuni militare intrau toate elementele armatei cu recomandarea ca ofiţerii activi să aibă stagiul pe front, ofiţerii şi subofiţerii de rezervă să fie din zonă, cu stagiul pe front şi vârsta mai mare de 35 ani, iar trupa să fie formată din români localnici. Voluntarii aveau obligaţia de a prezenta o cerere scrisă certificată de primar şi postul de jandarmi. Se interzicea încadrarea personalului care nu prezenta încredere, a celor cu antecedente penale şi a legionarilor.
Toţi comandanţii erau ofiţeri români, unii activi, dar cei mai mulţi rezervişti, majoritatea proveniţi din rândul învăţătorilor şi profesorilor. Între combatanţi se aflau mulţi ţărani lăsaţi la vatră, oameni în vârstă, cu stagiul militar satisfăcut, fără obligaţii militare. Ei se înscriau voluntar şi erau acceptaţi, lucru care a constituit liantul între cei înrolaţi în formaţiunile de luptă care aveau de întâmpinat mari dificultăţi şi riscuri.
Grupele şi plutoanele executau alarme şi exerciţii de noapte, acţiuni contra paraşutiştilor şi a partizanilor comunişti. În aplicaţii se coopera cu unităţile de grăniceri de pe frontieră, punând un accent deosebit pe folosirea terenului.
Din punct de vedere material erau asiguraţi tot de către Marele Stat major. Echipamentul acestora era format din salopetă de doc, capelă, o manta veche, bocanci vechi, două perechi ciorapi bumbac, bidon, gamelă, sac de merinde. Armamentul şi muniţia proveneau numai din capturi de la sovietici. Încorporarea în batalioanele fixe era convenabilă pentru că cei încadraţi rămâneau acasă şi se puteau ocupa de gospodărie. Făceau instrucţie numai o zi pe săptămână, duminica şi primeau câte 100 kg porumb şi o pereche de opinci pe an, soldă în bani şi hrană pentru zilele servite.
Mobilizarea unităţilor fixe regionale era asigurată în maximum 12 ore de la chemare, pe plutoane. Combativitatea batalioanelor fixe era mult mai redusă comparativ cu orice alt batalion de infanterie deoarece resursele umane încadrate erau incomparabil mai slabe calitativ. Cu toate acestea, ordinul 76712 din 22.03.1944 lansat de mareşalul Antonescu (cu aproximativ 3 săptămâni înaintea devastatoarelor bombardamente, care au început la 4 aprilie 1944 şi au influenţat în mod hotărâtor ieşirea ţării din războiul antisovietic), plasa cele 9 batalioane regionale fixe de-a lungul Carpaţilor Orientali la extrema limită a graniţei cu Ungaria horthystă. A existat un batalion regional fix în Vrancea, în Neamţ, în zona montană din apropierea oraşului Turda. Cel mai nordic a fost Batalionul Fix Regional Bucovina. Numit aşa pentru că era legat de teritoriu, era comandat de locotenent-colonelul Gheorghe Bătătorescu, fiind pus în linia întâi între 29 martie şi 23 august 1944. Efectivul său, alcătuit din 27 de ofiţeri, 7 subofiţeri şi 1344 trupă, numai voluntari, şi era repartizat în trei companii: compania 1 Vatra Dornei, condusă de locotenent în rezervă Sabin Tomuţă, compania 2 Fundu Moldovei, condusă de locotenent în rezervă Gheorghe Apetrei şi compania 3 Putna, condusă de locotenent în rezervă Gheorghe L. Motrescu. Armamentul era numai sovietic provenit din capturi.
În ciuda efectivului redus şi a dotării precare, Batalionul Fix Bucovina a fost foarte eficient, bucurându-se de o mare simpatie între localnici, alăturându-i-se voluntar muţi români din satele apropiate, ca şi mulţi ucraineni antisovietici.
Dispoziţia Marelui Stat Major mai prevedea realizarea unei mai bune eficienţe, ca în cadrul batalioanelor fixe să existe în subordine diverse unităţi mobile. Acestea erau compuse dintr-un număr mic de oameni, de la 1-2 combatanţi până la maximum 10-12. Iniţial ele aveau o componenţă eteroclită, fiind formate din români şi ostaşi germani. La comandă se aflau ofiţeri dar şi grade inferioare în armata română. Un sergent în armata română putea comanda o grupă în care era încadrat un ofiţer german. Logic, hotărârile aparţineau comandantului, ceilalţi trebuind să se supună.
Din momentul în care au luat contact cu trupele sovietice regulate, aceste mici grupe de rezistenţă slab înarmate şi puţin susţinute au luptat eroic pricinuind importante pierderi invadatorilor din Răsărit.
După actul de la 23 august 1944, s-a produs o relativă destrămare a acestor nuclee de rezistenţă. Primii care le-au părăsit au fost germanii, lucru firesc deoarece se grăbeau să-şi urmeze camarazii de arme în retragerea lor precipitată. Ruptura bruscă nu a afectat grav moralul sau idealul de luptă al acestor formaţiuni de rezistenţă românească. Când Marele Stat Major ordona desfiinţarea formaţiunilor de luptă, demobilizaţi, unii combatanţi s-au întors acasă. Cei mai mulţi, însă, nesocotind ordinul, au rămas cu arma în mână, hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva ocupantului sovietic. Doisprezece membri ai Batalionului Fix Bucovina, ţărani simpli, au fost vânaţi prin păduri de NKVD, condamnaţi de tribunalele militare sovietice şi deportaţi în Siberia. Şase dintre aceştia nu s-au mai întors niciodată. (LUCIAN DIMITRIU)
Comentarii