Neastâmpărata copilă ce nu putea sta o clipă liniştită aşezată de mama pe covorul de sub icoana Maicii Domnului până se termina slujba în biserică a devenit neliniştita fiinţă – adolescentă, domnişoară, doamnă – care este astăzi Mălina Aniţoaei, căci despre ea este vorba. Ea nu-şi poate ascunde nici astăzi neliniştea, poate doar de-acum diminuată, de când a povestit deja parte din întâmplările copilăriei, locul din care izvorăsc, se pare, apele vijelioase ce o străbat. Amintirile s-au adunat în ultimul ei volum Când tata avea tată (Ed. Ioan Prelipcean, Horodnic, 2018) – şi e tulburător cât de bine ştie regulile spovadei puiul de om întors în timp, dar beneficiar al talentului povestitorului de astăzi, care este Mălina Aniţoaei. Astfel că isteaţa copilă, căreia i se spunea „şeful mafiei”, îşi poate permite să afirme, prin gura Mălinei: „Chiar dacă i-aş fi cerut fratelui meu să zâmbească, el ştia că a zâmbi este un preţ prea mare pentru un copil de ţărani” (p.55). Un întreg roman se poate ascunde în această remarcabilă şi matură observaţie.
Chiar şi scriind o asemenea carte nu-ţi poţi ascunde neliniştile, dar, oricum ea adună semne clare, redutabile de maturitate pentru „eterna” copilă care este Mălina. (D.T.)
Comentarii