Un profesor acuză…

De la Legea Învăţământului din 1948 şi până azi, între educaţie şi politică nu s-au separat apele, aşa cum nu s-au separat nici între statul laic şi biserică, ambele situaţii definind elemente-cheie ale statelor moderne. Dacă la 1948 şcoala trebuia să slujească în primul rând „consolidării democraţiei populare şi construirii societăţii socialiste”, azi legile nu mai direcţionează educaţia spre orânduirea socialistă şi partidul comunist, dar nici spre libertate, democraţie şi valorile consacrate ale umanităţii. În schimb, mentalitatea de dependenţă a dăscălimii e menţinută vie şi nealterată prin ordin al ministrului, prin salarizare unică, politică aiuritoare de promovare a cadrelor, politizare a funcţiilor didactice şi centralism total.

Ceea ce a surprins atunci, dar surprinde şi acum, este că, după trimiterea la canal şi reeducare a câtorva mii de dascăli – a celor mai reprezentative personalităţi, după condamnarea la munca de jos în fabrici, uzine şi pe ogoarele patriei a elitei intelectualilor care nu s-au înscris în PCR, clasa educatorilor nu şi-a mai revenit, argăţind supusă comunismul, şi apoi, după 1989, puterile politice. S-a tot vorbit de autonomia şcolii, a universităţii, dar sistemul actual de management centralizat şi decizie educaţională unică nu este nici cal, nici măgar, permiţând abuzuri şi iniţiative criticabile atât ale puterilor centrale, cât şi locale. Căci în România, cariera fără slugărnicie e aproape imposibilă.

Iată de ce faptele de la Piteşti nu m-au surprins deloc. Mai întâi fiindcă organizatorii argeşeni, dar nici aceia naţionali nu sunt mai breji, n-au ştiut să organizeze evenimentul „Simfonia Lalelelor” ca într-o ţară cu oameni liberi, demni şi decenţi, ca într-o ţară cu adevărat democratică. E adevărat că nici nu aveau de unde învăţa altceva în afară de Cântarea României, „Ceauşescu şi poporul”, „Un partid avem şi-o ţară”… Din ce am văzut la televizor, toată manifestaţia s-a raportat la grupul format, ca pe vremuri, din „iubiţii conducători” – prim-ministru, miniştri, (euro)parlamentari, oficialităţi şi protipendadă locală. Organizatorii n-au uitat să-i urce pe o scenă ca nu cumva Înălţimile Lor să se amestece cu prostimea, cu talpa ţării. Păcat etern al societăţii româneşti.

Ca şi în anii precedenţi, copii de şcoală şi de grădiniţă au defilat prin faţa Măriilor Lor în costumaţii sportive sau populare, cu mişcări de gimnastică şi cu cântece, să zicem, omagiale unui astfel de eveniment. Ceea ce a şocat a fost o vedetă mică şi drăgălaşă de trei ani, viitoare gimnastă, care nu a putut executa pe beton numărul pregătit, iar de aici spaţiul public s-a sesizat, s-a inflamat. Dacă nu ar fi fost incidentul, întreaga manifestare ar fi trecut ca şi cum nici n-ar fi fost.

Aparent o joacă de copii care trebuia să le binedispună pe tovarăşele înalte musafire şi nu ştiu dacă s-a făcut la cererea şi cu concursul lor sau nu. Ceea ce nu are importanţă în discuţia de faţă. Pentru mine importantă a fost decizia educatorilor de a scoate sutele de copii în stradă la o manifestare politică de omagiere-ovaţionare a reprezentantelor partidului de guvernământ, acţiune regizată probabil de cei ce le organizau şi înainte de 1989 pentru „întâiul român”, „erou între eroii neamului”.

www.romanidecentenar.ro

Iar asta demonstrează că mentalitatea nu s-a schimbat, nici a „iubiţilor conducători”, dar nici a dăscălimii române. Cu atât mai mult cu cât acum nu mai stă deasupră-i la fel de ameninţătoare sabia lui Damocles. Deşi am avut parte de numeroase „revoluţii” în educaţie, practic nu s-a mişcat nimic în direcţia eliberării de servituţi feudale, nici a respectului pentru drepturile omului şi democraţie.

Sătui şi zăpăciţi de permanentizarea unor revoluţii reformatoare impuse de politruci şi incompetenţi, la fel de desconsideraţi ca pe vremea tovarăşilor, când erau etichetaţi ca „pătură şovăielnică”, bieţii profesori şi-au pierdut vocaţia independenţei şi a libertăţii de gândire, de inovaţie, acceptând lehămetiţi tot ce li se dictează. Căci inovaţia în munca didactică presupune curaj, cercetare şi susţinere din partea decidentului. Şi el stresat şi mereu ameninţat de factorul politic care-l menţine în funcţie.

Or în condiţiile în care educatorul însuşi nu-şi asumă libertatea, independenţa, acţiunea de reformare serioasă a educaţiei împreună cu elevii săi şi părinţii, şcoala românească va bate pasul pe loc. Sau, mai grav, va face tumbe în faţa conducătorilor iubiţi.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: